— Ce subalterni aveai?

Peters scria cu rapiditate. Leamas bănuia că foloseşte un fel de stenografie improvizată.

— Hackett, Sarrow şi de Jong. De Jong a murit într-un accident de maşină în 1959. Am presupus că a fost ucis, dar n-am putut dovedi asta niciodată. Toţi conduceau reţele, iar eu eram responsabil pentru toate. Vrei amănunte? întrebă sec.

— Sigur că da, dar mai încolo. Continuă!

— Era pe la sfârşitul lui 1954 când am prins primul peşte mare în Berlin: Fritz Feger, numărul doi în Ministerul Apărării din Germania Democrată. Până atunci mersese greu, dar, în noiembrie 1954, l-am avut pe Fritz. A rezistat aproape doi ani, apoi, într-o bună zi, n-am mai ştiut nimic de el. Am auzit că a murit în închisoare. Au mai trecut trei ani până când am găsit pe cineva pe măsura lui. Pe urmă, în 1959, a apărut Karl Riemeck. Karl făcea parte din Comitetul Executiv al Partidului Comunist Est-German. A fost cel mai bun agent pe care l-am cunoscut.

— E mort, observă Peters.

Leamas păru ruşinat:

— Eram acolo când a fost împuşcat, şopti el. Avea o iubită care a apărut chiar înainte să moară. Îi spusese totul ei - cunoştea toată nenorocita aia de reţea. Nici nu-i de mirare că a fost anihilat.

— O să ne întoarcem la Berlin mai târziu. Spune-mi altceva: După ce a murit Karl, te-ai întors la Londra. Ai rămas la Londra pe toată perioada serviciului?

— Atât cât mai rămăsese din el, da.

— Ce fel de activitate ai desfăşurat la Londra?

— Lucram la Departamentul financiar; supravegheam salariile agenţilor, făceam plăţi externe pentru operaţiuni clandestine. Şi un copil ar fi putut să se descurce. Primeam comanda şi semnam documentele. Din când în când, mai aveam bătăi de cap legate de chestiuni de securitate.

— Aveaţi de-a face direct cu agenţii?

— Cum am fi putut? Un rezident dintr-o anumită ţară făcea o solicitare oficială. Cei în drept îşi puneau apostila şi ne-o pasau nouă, ca să facem plata. În majoritatea cazurilor, transferam banii într-o bancă agreată din străinătate, de unde rezidentul putea să-i scoată chiar el, pentru a-i înmâna agentului.

— Cum erau recunoscuţi agenţii? După numele conspirative?

— După cifre. Cei din Cambridge Circus le spun „combinaţii“. Fiecărei reţele i se dădea o combinaţie; fiecare agent era recunoscut printr-un sufix adăugat la combinaţie. Combinaţia lui Karl era „opt A bară unu“.

Leamas asuda. Peters îl urmărea impasibil, cântărindu-l aşa cum face un jucător profesionist la masa de joc. Cât valora Leamas? Ce l-ar doborî, ce l-ar atrage sau l-ar speria? Ce ura, şi mai presus de toate, ce ştia? Oare avea să-şi păstreze asul pentru final, vânzându-l scump? Peters nu prea credea; Leamas era prea descumpănit ca să mai mişte ceva. Era un tip care nu se simţea prea bine cu sine însuşi, un tip care cunoştea o singură viaţă, avea o singură credinţă, şi care le trădase pe ambele. Peters mai văzuse asta. Văzuse aşa ceva la indivizi care trecuseră prin transformări ideologice totale, care, în ore târzii din noapte, îşi găsiseră un nou crez, şi singuri, constrânşi doar de puterea interioară a convingerilor lor, îşi trădaseră profesia, familia, ţara. Chiar şi aceia, aşa plini de zel şi de speranţă cum erau, fuseseră nevoiţi să lupte împotriva stigmatului trădării; chiar şi aceia se luptau cu supliciul - o senzaţie aproape fizică - de a spune ceea ce fuseseră antrenaţi să nu dezvăluie niciodată, în veci. Întocmai că nelegiuiţilor cărora le era teamă să ardă Crucea, aceştia ezitau între instinctiv şi material; iar Peters, prins în aceeaşi polaritate, trebuia să le ofere consolare şi să le zdrobească mândria. Era o situaţie de care erau amândoi conştienţi; de aceea, Leamas respinsese vehement o relaţie apropiată cu Peters, pentru că mândria îl împiedica. Peters ştia că, din aceste motive, Leamas va minţi; va minţi probabil doar prin omisiune, dar totuşi va minţi, din mândrie, din sfidare sau pur şi simplu prin prisma perversităţii care îi caracterizează profesia; iar el, Peters, va trebui să dovedească minciunile. Ştia, de asemenea, că însuşi faptul că Leamas era profesionist ar fi putut să se întoarcă împotriva intereselor lui, deoarece Leamas avea să selecteze atunci când el, Peters, nu va dori nicio selecţie; Leamas avea să anticipeze tipul de informaţii pe care le voia Peters - şi, jucând aşa, ar fi putut să omită frânturi de un interes vital pentru evaluatori. La toate astea, Peters adăuga vanitatea plină de toane a unui alcoolic, o epavă umană.

— Mă gândesc, observă el, să luăm acum activitatea ta de la Berlin şi s-o detaliem puţin. Asta ar însemna din mai 1951 până în martie 1961. Mai bea ceva!

*

*      *

Leamas îl urmări cum ia o ţigară din cutia de pe masă şi o aprinde. Observă două lucruri: că Peters este stângaci şi că, pentru a doua oară, pune ţigara în gură invers, astfel încât numele producătorului să ardă primul. Era un gest care-i plăcea lui Leamas: arăta faptul că Peters, ca şi el, fusese fugar.

Peters avea o faţă ciudată, lipsită de expresie şi cenuşie. Probabil culoarea îi dispăruse de pe chip cu mult timp în urmă - poate în vreo închisoare, în zilele de început ale Revoluţiei -, şi acum trăsăturile sale erau formate, iar Peters avea să arate aşa până la sfârşitul zilelor sale. Numai părul ţepos, grizonat ar fi putut să devină alb, faţa însă avea să rămână neschimbată. Leamas se întrebă în treacăt care o fi numele adevărat al lui Peters, dacă o fi căsătorit. Era ceva foarte ortodox la el, iar lui Leamas îi plăcea asta. Era liniştea forţei, a încrederii. Dacă Peters minţea, avea sigur un motiv.

Minciuna era calculată, o minciună necesară, foarte diferită de perfidia stângace a lui Ashe.

Ashe, Kiever, Peters; era un progres din punct de vedere al calităţii, al autorităţii, ceea ce pentru Leamas era axiomatic referitor la ierarhia unei reţele de spionaj. Presupunea că reprezintă şi un progres din punct de vedere ideologic. Ashe, mercenarul, Kiever, călătorul, şi acum, Peters, pentru care scopul şi mijloacele erau identice.

Leamas începu să vorbească despre Berlin. Peters îl întrerupea rareori, rareori punea vreo întrebare sau făcea vreun comentariu, dar când o făcea, dovedea o curiozitate