tehnică şi o pricepere care se potriveau pe deplin cu temperamentul lui Leamas. Părea chiar că Leamas reacţionează la profesionalismul lipsit de patimă al celui care-l interoga - aveau acest lucru în comun.

Fusese nevoie de mult timp pentru a construi de la Berlin o reţea bună pentru Zona Estică, începu Leamas să explice. Cu multă vreme în urmă, oraşul era ticsit de agenţi de mâna a doua: spionajul era discreditat şi făcea atât de mult parte din viaţa cotidiană a Berlinului, încât puteai să recrutezi un tip la un cocteil, să-l instruieşti în timpul cinei, iar a doua zi, la micul dejun, să fie deja anihilat. Era un coşmar pentru profesionişti: zeci de agenţii, dintre care jumătate infiltrate de opoziţie, mii de drumuri înfundate; prea multe fire conducătoare, prea puţine surse, prea puţin spaţiu de operare. E drept, se înregistrase un succes cu Feger în 1954. Dar, în 1956, când fiecare departament al Serviciului era ahtiat după informaţii de calitate, s-au potolit. Feger îi nărăvise la marfă de mâna a doua, care era doar cu un pas înaintea ştirilor din presă. Aveau nevoie de chestii adevărate - şi au trebuit să mai aştepte încă trei ani până le-au obţinut.

Apoi, într-o bună zi, de Jong s-a dus la un picnic într-o pădure de la marginea Berlinului de Est. Avea număr de înmatriculare militar britanic la maşina pe care a parcat-o şi a încuiat-o pe un drum neamenajat de lângă canal. După picnic, copiii lui, care duceau coşul, au luat-o la fugă înainte. Când au ajuns la maşină s-au oprit, au ezitat, au dat drumul la coş şi au fugit înapoi. Cineva forţase portiera maşinii - mânerul era rupt şi portiera întredeschisă. De Jong a înjurat când şi-a amintit că lăsase aparatul de fotografiat în torpedou. S-a apropiat şi a examinat maşina. Încuietoarea fusese forţată; de Jong a bănuit că fusese folosită o bară din oţel, genul de obiect pe care-l poţi ascunde în mânecă. Dar aparatul de fotografiat era acolo, la fel şi haina lui şi nişte pachete ale soţiei. Pe locul şoferului se afla o cutie de tutun, iar înăuntrul ei se găsea un mic cartuş. De Jong ştia exact ce conţinea: era rolfilmul de la un aparat în miniatură, probabil un Minox.

De Jong s-a întors acasă şi a developat filmul. Conţinea procesele-verbale ale ultimei şedinţe a Comitetului Executiv al Partidului Comunist Est German, SED. Printr-o stranie coincidenţă, a avut confirmarea şi dintr-o altă sursă; fotografiile nu erau trucate.

Atunci a fost momentul când Leamas a preluat cazul. Avea grozavă nevoie de un succes. Nu produsese practic nimic de când venise la Berlin, şi începea să treacă de limita de vârstă obişnuită pentru activitate operaţională cu normă întreagă. Exact la o săptămână după asta, a luat maşina lui de Jong, s-a dus în acelaşi loc şi a pornit într-o plimbare.

De Jong alesese un loc pustiu pentru picnic: o fâşie de canal, vreo câteva cazemate cu zidăria muşcată de bombe, unele dintre ele arse, câmpuri nisipoase şi, spre est, o pădure rară de pini, care se întindea la vreo două sute de metri de drumul cu pietriş ce mărginea canalul. Dar locul avea avantajul pustietăţii - ceva ce se găsea greu în Berlin -, iar supravegherea era imposibilă. Leamas s-a plimbat prin pădure. N-a încercat să pândească maşina, pentru că nu ştia din ce direcţie s-ar fi putut face abordarea. Dacă ar fi fost văzut urmărind maşina din pădure, ar fi distrus şansele de a păstra încrederea informatorului său. N-ar fi trebuit să-şi facă griji.

Când a revenit, nu era nimic în maşină. Aşa că s-a întors la Berlin, şi-i venea să-şi tragă palme că fusese aşa de prost; Comitetul Executiv nu urma să se întrunească decât peste două săptămâni. Trei săptămâni mai. Târziu, a împrumutat maşina lui de Jong şi a luat cu el o mie de dolari în hârtii de câte douăzeci, puse într-un coş de picnic. A lăsat maşina neîncuiată timp de două ore, şi când s-a întors, în torpedou era o cutie de tutun. Coşul de picnic dispăruse.

Filmul era plin de informaţii de primă mână. În următoarele şase săptămâni, a mai făcut asta de două ori, şi de fiecare dată s-a întâmplat acelaşi lucru.

Leamas ştia că dăduse peste o mină de aur. A botezat sursa cu numele conspirativ de Mayfair şi a trimis o scrisoare pesimistă la Londra. Leamas ştia că, dacă oferea Londrei o breşă cât de mică, cei de acolo aveau să controleze cazul direct, lucru pe care el dorea cu disperare să-l evite. Acesta era probabil singurul gen de operaţiune care ar fi putut să-l salveze de pensionare, şi era exact genul acela de treabă suficient de importantă pentru ca Londra să vrea să preia controlul. Chiar dacă i-ar fi ţinut la distanţă, tot exista pericolul ca oficialii din Cambridge Circus să vină cu idei, cu teorii, să facă tot felul de sugestii, să îndemne la precauţie, să ceară acţiune. I-ar fi pretins să plaseze numai bancnote noi, în speranţa de a da de urma dolarilor, ar fi vrut să fie trimise acasă rolfilmele pentru a fi analizate, ar fi pregătit operaţiuni stângace de urmărire şi ar fi pus toate departamentele la curent. Înainte de toate, cel mai mult ar fi vrut să pună departamentele în temă; iar chestia asta, a precizat Leamas, ar fi dat naştere unui uriaş scandal. Timp de trei săptămâni a lucrat ca un nebun. A trecut prin sită fină fiecare dosar cu profilul membrilor Comitetului Executiv. A alcătuit o listă cu toţi funcţionarii mărunţi care ar fi putut avea acces la procesele-verbale.

Studiind lista de pe ultima pagină a facsimilelor, a extins numărul total de posibili informatori la treizeci şi unu, în care intrau funcţionarii şi secretarele.

Confruntându-se cu sarcina aproape imposibilă de a identifica un informator din dosarele incomplete ale celor treizeci şi unu de candidaţi, Leamas s-a întors la materialul original, lucru pe care, a zis el, ar fi trebuit să-l facă mai demult. A fost uimit de faptul că în niciunul dintre procesele-verbale fotocopiate pe care le primise până atunci