tot spuneam: Am să leşin sau mă vor ucide. Oricum, durerea va înceta. Dar nu am leşinat, iar Carmo s-a oprit la un moment dat. Răsufla greu şi mânuşile galbene erau pătate cu sânge. Prin ferestrele bucătăriei intra lumina soarelui care forma dreptunghiuri purpurii pe linoleumul decolorat.

– E mai bine acum, a constatat Roth. Adu-mi polaroidul din camion, Carmo. Hai, dă-i bice. Vreau să terminăm aici.

Înainte să iasă, Carmo şi-a scos mănuşile şi le-a pus pe masă lângă ţeava de plumb. Se desprinseseră fâşii de postav. Îmbibate în sânge. Mie îmi pulsa faţa, dar abdomenul era şi mai rău. Acolo fierbinţeala începuse să se întindă în toate direcţiile. Ceva nu era deloc în regulă.

– Te mai întreb încă o dată, Amberson. De unde ai ştiut de aranjament? Cine ţi-a zis? Vreau adevărul.

– Am ghicit, am răspuns, încercând să-mi spun că vocea îmi suna aşa cum sună cea a unui om foarte răcit.

Dar nu era aşa. Suna ca vocea unui om care tocmai ce fusese bătut de se căcase pe el.

A luat ţeava şi şi-a lovit-o uşor de podul palmei grase.

– Cine ţi-a zis, faţă de cur?

– Nimeni. Gutierrez avea dreptate. Sunt un diavol şi diavolii pot vedea viitorul.

– Încep să-mi pierd răbdarea.

– Wanda e prea înaltă pentru tine, Roth. Şi prea slabă. Când eşti deasupra, probabil că arăţi ca un broscoi râios care încearcă să babardească un buştean. Sau poate…

Chipul lui placid s-a încreţit de furie. A fost o transformare totală şi s-a petrecut în mai puţin de o secundă. A repezit ţeava la capul meu. Mi-am ridicat braţul stâng şi l-am auzit plesnind ca o nuia sub povara zăpezii. Când m-am lăsat moale, huidumele mi-au dat drumul şi m-am prăbuşit pe podea.

– Faci pe deşteptul, nu pot să-i sufăr pe ăia care fac pe deştepţii.

L-am auzit ca de la o mare depărtare. Sau de la o mare înălţime. Sau ambele. În cele din urmă, mă simţeam pe punctul de a leşina şi eram foarte recunoscător pentru asta. Dar am avut suficient timp cât să îl văd pe Carmo întors cu un aparat de fotografiat Polaroid. Era mare şi umflat, modelul unde obiectivul iese dintr-un fel de acordeon.

– Întoarce-l, a comandat Roth. Să-l prindem pe partea bună.

În vreme ce huidumele mă aranjau, Carmo i-a dat aparatul lui Roth, iar Roth i-a dat ţeava. Apoi Roth a ridicat aparatul la ochi şi mi-a spus:

– Păsărică, boule! Una pentru Eddie G…

Jac.

– … şi una pentru colecţia mea personală pe care nu o am încă, dar pe care mă gândesc să o încep acum…

Jac.

– … şi uite una pentru tine. Ca să ţii minte să răspunzi atunci când oamenii serioşi te întreabă ceva.

Jac.

A smuls din aparat cel de-al treilea instantaneu şi l-a aruncat spre mine. A aterizat în faţa mâinii mele stângi… pe care a călcat el apoi. Oasele s-au sfărâmat. Am scâncit şi mi-am tras mâna la piept. Îmi rupsese cel puţin un deget, sau poate chiar trei.

– Ar trebui să ţi-o imobilizezi în vreo şaizeci de secunde sau o să se umfle. Asta în cazul că o să mai fi treaz.

– Vrei să-l mai întrebăm ceva acum că e frăgezit? a întrebat Carmo.

– Îţi baţi joc de mine? Uită-te le el. Nici măcar nu mai ştie cum îl cheamă. Dă-l în pula mea.

A dat să plece, dar s-a întors.

– Hei, boule. Uite încă una ca să mă ţii minte.

Şi m-a lovit în tâmplă cu vârful pantofului. Probabil era din metal. Mii de rachete mi-au explodat în faţa ochilor. Apoi capul mi s-a conectat cu duşumeaua şi n-am mai ştiut nimic.

16

Nu cred că am stat multă vreme inconştient, pentru că nu mi se părea că dreptunghiurile de lumină de pe linoleum şi-ar fi schimbat poziţia. În gură aveam gust de cupru. Am scuipat pe jos sânge pe jumătate coagulat şi un fragment de dinte, hotărât să mă ridic în picioare. Am fost nevoit să mă ţin de unul dintre scaunele de bucătărie cu mâna care încă îmi mai funcţiona, apoi de masă (care aproape că s-a răsturnat peste mine), dar, în linii mari, a fost mai uşor decât mă aşteptam. Piciorul stâng îmi amorţise, iar cracul pantalonului mă strângea acolo unde genunchiul se umflase aşa cum prevăzuse Roth, însă credeam că ar fi putut fi mult mai rău.

M-am uitat pe fereastră ca să mă asigur că plecase camionul, apoi am pornit într-o călătorie lentă şi şchiopătată spre dormitor. Inima îmi făcea tumbe în piept. Fiecare dangăt al ei îmi zvâcnea în nasul spart şi îmi vibra în falca umflată, unde probabil că mi se frânsese maxilarul. Şi ceafa îmi pulsa. Gâtul mi-era ţeapăn.

Ar fi putut fi mult mai rău, mi-am reamintit când mă târâm în dormitor. Eşti pe picioare, nu? Ia pistolul ăla blestemat, pune-l în torpedoul maşinii şi apoi du-te la camera de gardă. În general eşti bine. Poate mai bine decât e Dick Tiger în dimineaţa asta.

Şi tot aşa mi-am spus până când a fost momentul să întind mâna spre raftul dulapului. Atunci ceva parcă mi s-a rupt înăuntru… şi apoi durerea mi-a trecut prin abdomen ca un tăvălug. Focul mocnit din partea stângă s-a înteţit aşa cum se întâmplă atunci când arunci benzină peste cărbunii încinşi. Am atins patul pistolului, l-am întors, mi-am vârât un deget pe lângă trăgaci şi l-am tras de pe raft. A căzut.

Probabil că nici nu-i încărcat. M-am aplecat să-l ridic. Genunchiul stâng a dat un zbieret şi a cedat. M-am prăbuşit pe podeaua dormitorului şi durerea crâncenă din burtă m-a săgetat iarăşi. Cu toate acestea am reuşit să apuc arma şi să-i învârt butoiaşul. Era încărcată. Avea gloanţe în toate camerele. Am pus pistolul în buzunar şi am încercat să mă târăsc înapoi în bucătărie, însă genunchiul mă durea mult prea tare. Iar durerea din cap era încă şi mai groaznică, întinzându-şi tentaculele întunecate din grota ei mică de la ceafă.

Am reuşit să mă târăsc până la pat, cu mişcări de înotător. Apoi m-am