ridicat, folosindu-mi mâna şi piciorul drept. Piciorul stâng m-a ţinut, dar genunchiul îşi pierdea capacitatea de flexare. Trebuia să plec de acolo. Cât mai repede.

Probabil că semănam cu Chester, ajutorul şchiop de şerif din Gunsmoke, pe când mă chinuiam să ies din dormitor, să ajung în bucătărie şi apoi la uşa dată de perete, plină de aşchii acolo unde fusese lovită. Acum chiar îmi aduc aminte că repetasem o replică din film: Domnu’ Dillon, domnu’ Dillon, se întâmplă ceva la Longbranch!

Am traversat veranda, m-am prins cu pumnul drept de balustradă şi am început să cobor cu spatele. Erau doar patru trepte, dar durerea de cap devenea mai fioroasă la fiecare pas. Parcă începusem să-mi pierd şi vederea periferică, iar ăsta n-avea cum să fie un lucru bun. Am încercat să întorc capul ca să-mi văd maşina, dar gâtul nu a vrut să coopereze. În schimb, cu greu am reuşit să mă răsucesc cu tot trupul şi, când am avut Chevroletul în raza mea vizuală, mi-am dat seama că îmi va fi imposibil să conduc. Îmi va fi imposibil chiar şi să deschid portiera şi să pun pistolul în torpedo: atunci îmi va exploda iarăşi durerea fierbinte din partea stângă.

Mi-am scos cu mâini tremurânde pistolul din buzunar şi m-am întors. M-am ţinut de balustradă şi am reuşit să-l ascund sub una din trepte. M-am îndreptat iarăşi de mijloc şi am păşit încet pe alee îndreptându-mă spre stradă. Cu paşi de copil, mi-am tot repetat. Cu paşi mici de copil.

S-au apropiat doi puşti pe biciclete. Am încercat să le spun că am nevoie de ajutor, dar din gura mea umflată nu ai ieşit decât un hhhhhaaa uscat. Au schimbat o privire, apoi au început să pedaleze mai repede şi s-au îndepărtat evitându-mă.

Am făcut la dreapta (genunchiul umflat făcea ca mersul spre stânga să pară cea mai proastă idee din lume) şi am început să mă împleticesc pe trotuar. Vederea mi se îngusta tot mai mult; acum parcă mă uitam prin cătarea unui revolver sau printr-o gură de tunel. Şi asta mi-a amintit de coşul dărâmat de lângă turnătoria Kitchener din Derry.

Du-te pe Haines Avenue, m-am îndemnat. Pe Haines Avenue e circulaţie. Trebuie să ajungi până acolo.

Dar spre Haines Avenue mă duceam, sau în direcţie opusă? Nu-mi aduc aminte. Lumea din faţa ochilor mei se micşorase până la dimensiunile unui cerc cu diametrul de vreo zece centimetri. Capul îmi plesnea de durere; în maţe aveam un incendiu forestier. Iar când m-am prăbuşit, parcă am făcut-o cu încetinitorul, iar trotuarul mi s-a părut moale ca o pernă umplută cu puf.

Înainte să-mi pierd cunoştinţa, am simţit că mă împunge ceva. Ceva tare şi metalic. Apoi am auzit o voce ruginită venită parcă de la vreo zece kilometri înălţime:

– Hei! Hei, băiete! Ce ai păţit?

M-am întors. Cu ultimele puteri, dar m-am întors. Deasupra mea era bătrâna care mă făcuse laş atunci când am refuzat să intervin în scandalul dintre Lee şi Marina din Ziua Fermoarului. Cred că din ziua aia, pentru că, în ciuda caniculei de august, femeia era îmbrăcată tot cu cămaşa de noapte din flanel roz şi cu jacheta vătuită. În ziua aceea însă părul ei sculat mi-a amintit de Don King – ce-mi mai rămăsese din minte se gândea probabil tot la box – şi nu de Elsa Lanchester. Mă împunsese cu unul din picioarele cadrului ei ortopedic.

– O, Doamne, Dumnezeule, a exclamat bătrâna. Cine te-a bătut?

Povestea era lungă şi nu i-o puteam spune. Întunericul mă înconjura din toate părţile şi îl întâmpinam cu bucurie, pentru că durerea din cap mă ucidea. Al a avut cancer la plămâni, mi-a trecut prin gând. Eu l-am avut pe Akiva Roth. Şi jocul s-a sfârşit de fiecare dată. Ozzie iese victorios.

Nu şi dacă mai aveam un cuvânt de spus.

Adunându-mi toate puterile, m-am adresat chipului de deasupra mea, singura imagine luminoasă în negura care năvălea peste mine.

– Sună la… nouă-unu-unu…

– Ce-i aia ?

Desigur că nu avea de unde să ştie. Nouă-unu-unu nu se inventase încă. Am reuşit să mai şoptesc:

– La ambulanţă.

Cred că am şi repetat cuvântul, dar nu sunt sigur. Căci atunci m-a înghiţit întunericul.

17

De atunci mă tot întreb dacă maşina mi-a fost furată de copiii de pe stradă sau de huidumele lui Roth. Şi când anume s-a întâmplat asta. În orice caz, hoţii nu au distrus-o; Deke Simmons a ridicat-o din parcarea poliţiei din Dallas. Arăta mult mai bine decât mine.

Călătoria în timp este o aventură plină de ironii.

Capitolul 26

În cele unsprezece săptămâni care au urmat am trăit din nou două vieţi. Una despre care nu ştiam mai nimic – lumea exterioară – şi una pe care o cunoşteam mult prea bine. Lumea dinăuntrul meu, în care îl visam adesea pe Omul cu bilet galben.

În lumea exterioară, doamna cu cadrul ortopedic (Alberta Hitchinson; Sadie o găsise şi îi dusese un buchet de flori) a stat lângă mine pe trotuar şi a tot strigat până a apărut un vecin care a văzut despre ce e vorba şi a chemat o ambulanţă care m-a dus la spitalul Parkland. Doctorul care m-a îngrijit se numea Malcolm Perry, şi era acelaşi care, mai târziu, se va ocupa de John F. Kennedy şi de Lee Harvey Oswald, în clipele dinaintea morţii lor. A avut mai mult noroc cu mine, deşi existau şanse ca nici eu să nu scap.

Aveam dinţii sparţi, nasul spart, maxilarul spart, genunchiul stâng fracturat, braţul stâng fracturat, degete dislocate la mână şi răni abdominale. Suferisem şi o rană la cap, care îl îngrijora cel mai mult pe Perry.

Mi s-a povestit că m-am trezit şi am urlat când mi-au palpat abdomenul, dar nu-mi aduc aminte nimic despre asta. Mi s-a pus cateter şi imediat am eliminat ceea ce crainicii de ring ar fi numit „urină cu sânge”. Iniţial, semnele mele vitale au fost stabile, apoi au început să scadă. Mi s-a