determinat grupa sanguină şi mi s-au dat patru unităţi de sânge bun… donat, mi-a spus mai târziu Sadie, de locuitorii din Jodie la sfârşitul lui septembrie. A trebuit să-mi spună povestea de mai multe ori, pentru că eu uitam întruna. Am fost pregătit pentru operaţie la abdomen, dar întâi mi s-a făcut un consult neurologic şi o puncţie în măduvă – căci în Tărâmul lui Demult nu există nici ecografii, nici tomografii.

Mi s-a mai povestit că am purtat o discuţie interesantă cu cele două asistente care m-au pregătit pentru puncţie. Le-am spus că soţia mea avea probleme cu băutura. O asistentă mi-a zis că vai ce rău şi m-a întrebat cum o cheamă. Le-am spus că e un peştişor pe nume Wanda şi am râs din toată inima. După care am leşinat din nou.

Splina îmi era făcută varză. Mi-au scos-o.

Cât încă eram tot inconştient, iar splina mea o apuca pe drumul pe care se duc toate organele paradite şi nu neapărat esenţiale, am fost mutat la Ortopedie. Acolo mi-au pus braţul în atelă şi piciorul în ghips. Mulţi oameni mi-au semnat ghipsul în săptămânile ce vor urma. Uneori recunoşteam anumite nume; de cele mai multe ori, însă, nu.

M-au ţinut sedat, cu capul imobilizat şi patul ridicat exact la treizeci de grade. Nu-mi dădeau fenobarbital pentru că aş fi fost prea conştient (deşi Sadie zice că mai mormăiam din când în când), ci pentru că se temeau ca nu cumva să mă trezesc brusc şi să-mi fac singur rău. În principiu, Perry şi ceilalţi doctori (a venit şi Ellerton să-mi monitorizeze progresele) se purtau cu capul meu stricat aşa cum te porţi cu o bombă neexplodată.

Nici până în ziua de azi nu am habar ce înseamnă hematocritele şi hemoglobina, dar ale mele au început să se ridice, iar asta a părut să bucure pe toată lumea. După trei zile mi-au mai făcut o puncţie. Aceasta a scos la iveală semne de sânge vechi, iar atunci când e vorba de măduva spinării, vechi e mai bun decât nou. A mai indicat şi că am o semnificativă traumă cerebrală, însă doctorii au refuzat să ia în calcul procedura de găurire a craniului cu ceva ca o bormaşină, deoarece ar fi fost o operaţie mult prea riscantă având în vedere toate bătăliile pe care corpul meu le purta pe alte fronturi.

Dar trecutul este încăpăţânat şi viclean şi se apără împotriva schimbării. La cinci zile după internare, carnea din jurul splenoctomiei se făcuse roşie şi ardea. Starea mea, care coborâse de la „critică” la „serioasă” după a doua puncţie, a urcat fulgerător din nou la „critică”. În fişa mea scria că eram „sedat la indicaţiile domnului doctor Perry şi aveam reacţii neurologice minime”.

Pe şapte septembrie m-am trezit pentru scurtă vreme. Cel puţin, aşa mi s-a spus. O femeie, atrăgătoare în pofida chipului acoperit cu cicatrice, şi un bărbat în vârstă cu o pălărie de cowboy pe genunchi stăteau pe scaune lângă patul meu.

– Ştii cum te cheamă? m-a întrebat femeia.

– Puddentane, i-am răspuns. Întreabă-mă din nou şi-ţi voi răspunde la fel.

Domnul Jake George Puddentane Epping-Amberson a petrecut şapte săptămâni la spitalul Parkland, înainte de a fi mutat într-un sanatoriu – un mic complex unde erau găzduiţi oamenii foarte bolnavi – din nordul Dallasului. În aceste şapte săptămâni mi s-au administrat intravenos antibiotice pentru infecţia care îşi deschisese prăvălie acolo unde fusese cândva splina mea. Atelele de la braţ mi-au fost înlocuite cu un ghips lung care şi el s-a umplut cu nume pe care nu le ştiam. Puţin înainte de a pleca la Eden Fallows, aşa se numea sanatoriul, am trecut la nivelul de ghips mai scurt. Cam tot atunci un fizioterapeut a început să-mi tortureze genunchiul încercând să-l aducă la un stadiu asemănător cu mobilitatea. Mi s-a spus că am ţipat foarte mult, dar eu nu-mi aduc aminte.

Nu am nici cea mai mică îndoială că Malcolm Perry şi ceilalţi doctori de la Parkland mi-au salvat viaţa. Totodată, mi-au făcut şi un dar neintenţionat şi nedorit care m-a ţinut şi după ce ajunsesem la Eden Fallows. Acest dar a fost o a doua infecţie provocată de antibioticele pe care le pompaseră în mine ca să o învingă pe prima. Îmi amintesc ca prin ceaţă că am vomitat la greu şi că îmi petreceam parcă zile în şir cu fundul pe o ploscă. Îmi amintesc şi că, la un moment dat, mi-am spus: Trebuie să mă duc la domnul Keene de la drogheria din Derry. Am nevoie de Kaopectate. Dar cine era domnul Keene şi unde era Derry?

Mi-au dat drumul din spital când am început să reţin din nou hrana, dar eram deja de două săptămâni la Eden Fallows când mi s-a oprit diareea. Era cam pe la sfârşitul lui octombrie. Sadie (de obicei îmi aduceam aminte numele ei; alteori nu) mi-a adus un dovleac de hârtie cu ochi şi gură decupate. Îmi amintesc foarte limpede scena aceasta pentru că am urlat când l-am văzut. Erau urletele cuiva care uitase ceva esenţial.

– Ce e? m-a întrebat femeia. Ce e, iubitule? Ce s-a întâmplat? Kennedy? E vorba despre Kennedy?

– O să-i omoare pe toţi cu un ciocan! am strigat la ea. În seara de Halloween! Trebuie să-l împiedic!

– Pe cine? mi-a prins ea mâinile care băteau aerul. Pe cine să împiedici?

Dar nu am putut să-mi aduc aminte şi am adormit. Dormeam foarte mult, şi asta nu numai din cauza rănii de la cap care se vindeca încet. Mă simţeam epuizat şi ajunsesem o umbră a celui care am fost. În ziua caftelii avusesem peste nouăzeci de kilograme. Când am ieşit din spital şi am fost dus la Eden Fallows, abia dacă mai cântăream şaizeci şi opt.

Aceasta era viaţa exterioară a lui Jake Epping, un bărbat care fusese bătut măr şi care aproape murise în spital. Viaţa mea interioară consta din întuneric, voci şi fulgere de înţelegere: mă orbeau cu strălucirea lor şi dispăreau înainte să apuc să desluşesc peisajul la lumina lor. Eram pierdut în cea mai mare parte