Şi mă regăseam simţind că îmi este înfiorător de cald şi că o femeie îmi dădea în gură chipsuri de gheaţă, divin de reci. Era FEMEIA CU CICATRICEA, care uneori se numea Sadie.

Şi mă regăseam dându-mi seama că mă aflu pe canapeaua din colţul camerei de spital, fără să am nici cea mai mică idee cum am ajuns acolo, şi scoţând din mine tone de fecale apoase şi fierbinţi, în vreme ce toată faţa îmi pulsa şi mă mânca, iar genunchiul zvâcnea. Îmi amintesc că îmi doream să mă ucidă cineva.

Şi mă regăseam încercând să mă dau jos din pat, pentru că aveam ceva extrem de important de făcut. Mi se părea că de mine depindea întreaga lume. BĂRBATUL CU PĂLĂRIA DE COWBOY era acolo. M-a prins înainte să apuc să cad şi m-a pus înapoi în pat.

– Nu încă, fiule, mi-a spus el. Încă nu ai putere.

Şi mă regăseam vorbind – sau încercând să vorbesc – celor doi poliţişti în uniformă care veniseră să-mi pună întrebări despre bătaia pe care o încasasem. Pe ecusonul unuia dintre ei scria TIPPIT. Am încercat să-i spun că e în pericol. Am încercat să-i spun să ţină minte data de 5 noiembrie. Luna bună, data proastă. Nu-mi puteam aminti data cea bună şi, de frustrare, am început să mă lovesc în capul meu cel prost. Poliţiştii s-au privit nedumeriţi. Cel care NU era TIPPIT a chemat o infirmieră. Infirmiera a adus un doctor. Doctorul mi-a făcut o injecţie şi am plutit departe de lumea aceasta.

Şi mă regăseam ascultând ce îmi citea Sadie, la început Jude the Obscure, apoi Tess D’Uberville. Ştiam poveştile astea şi mă simţeam mai liniştit să le ascult iar şi iar. La un moment dat, în timp ce ascultam Tess, mi-am amintit ceva.

– Am făcut-o pe Tessica Caltrop să ne lase în pace.

Sadie şi-a ridicat privirea din carte.

– Vrei să spui Jessica? Jessica Caltrop? Da? Cum? Ţii minte?

Dar nu ţineam. Amintirea dispăruse.

Şi mă regăseam uitându-mă la Sadie care stătea la fereastră, privea ploaia de afară şi plângea.

Dar în cea mai mare parte a timpului eram pierdut.

BĂRBATUL CU PĂLĂRIA DE COWBOY era Deke, dar o dată am crezut că e bunicul şi m-am speriat foarte tare, pentru că tata-mare Epping era mort şi…

Epping, acesta era numele meu. Nu-l uita, mi-am spus, dar nu am putut.

În câteva rânduri a venit să mă vadă O FEMEIE ÎN VÂRSTĂ CU RUJ APRINS. Uneori mă gândeam că o cheamă Duduia Mimi; alteori Duduia Ellie; o dată, chiar am fost convins că este Irene Ryan, care juca rolul bunicuţei Clampett în The Beverly Hillbillies. I-am spus că îmi aruncasem telefonul mobil într-un iaz.

– Acum doarme împreună cu peştii. Tare mi-aş dori să-l am la mine.

Au venit şi DOI TINERI. Sadie mi-a spus:

– Uite, sunt Mike şi Bobbi Jill.

Şi eu am aprobat-o:

– Mike Coleslaw.

TÂNĂRUL a zis:

– Destul de aproape, domnule A.

Apoi a surâs şi o lacrimă i-a alunecat pe obraz.

După aceea, când Sadie şi Deke veneau să mă viziteze la Eden Fallows, stăteam împreună pe canapea. Sadie mă lua de mână şi mă întreba:

– Cum îl cheamă, Jake? Niciodată nu mi-ai spus care este numele lui. Cum să-l oprim dacă nu ştim cine este sau unde se va afla?

I-am răspuns:

– Eu o să-l popesc.

Am încercat din toate puterile să pronunţ cuvântul aşa cum trebuie, am încercat aşa de tare, că începuse să mă doară ceafa, dar tot nu m-am lăsat:

– Să-l opresc.

– N-ai putea să opreşti nici măcar un gândac fără ajutorul nostru, a spus Deke.

Dar Sadie mi-era prea dragă, iar Deke era prea bătrân. În primul rând nici nu ar fi trebuit să-i spună. Dar poate că era în regulă, pentru că, oricum, nu credea.

– Omul cu bilet galben o să vă oprească dacă vă amestecaţi, le-am zis. Eu sunt singurul pe care nu-l poate opri.

– Cine este Omul cu bilet galben? m-a întrebat Sadie aplecându-se şi luându-mi mâinile într-ale ei.

– Nu mai ţin minte, dar nu mă poate opri pentru că nu sunt din lumea asta.

Dar mă oprea. El sau altceva. Doctorul Perry a spus că amnezia mea era superficială şi trecătoare şi a avut dreptate… dar până la un punct. Dacă mă străduiam prea tare să-mi amintesc lucrurile cele mai importante, începea să mă doară capul îngrozitor de tare, mersul meu şchiopătat se transforma în poticneală, iar vederea mi se înceţoşa. Cel mai mult mă deranja tendinţa de a adormi din senin. Sadie l-a întrebat pe doctorul Perry dacă nu cumva e vorba de narcolepsie. El a zis că probabil că nu, dar mie mi s-a părut că e cam îngrijorat.

– Se trezeşte atunci când îl strigi sau îl scuturi?

– Întotdeauna, i-a răspuns Sadie.

– Şi asta se întâmplă mai ales atunci când e supărat pentru că nu-şi poate aminti ceva?

Sadie i-a confirmat şi această presupunere.

– Atunci, sunt sigur că-i va trece, aşa cum îi trece şi amnezia.

În cele din urmă, încetul cu încetul, lumea mea interioară a început să se contopească cu cea exterioară. Numele meu era Jacob Epping. Eram profesor şi călătorisem cumva înapoi în timp ca să împiedic asasinarea preşedintelui Kennedy. Am încercat să resping gândurile acestea, însă ştiam mult prea multe despre anii dintre cele două epoci, iar ceea ce ştiam nu era o halucinaţie. Erau aduceri-aminte. Grupul Rolling Stones, audierile pentru suspendarea lui Clinton, World Trade Center în flăcări. Christy, fosta mea soţie chinuită şi chinuitoare.

Într-o seară, când mă uitam cu Sadie la serialul Combat, mi-am adus aminte ce îi făcusem lui Frank Dunning.

– Sadie, am omorât un om înainte să vin în Texas. Într-un cimitir. A trebuit s-o fac. Urma să-şi ucidă întreaga familie.

M-a privit fără să spună nimic, cu ochii mari şi gura căscată.

– Închide televizorul, am rugat-o. Tipul acela care îl joacă pe sergentul Saunders – nu-mi aduc aminte cum îl cheamă – o să fie decapitat de elicea unui elicopter. Te rog, Sadie, închide-l.

L-a închis şi s-a lăsat în genunchi în faţa mea.

– Cine o să-l omoare pe Kennedy? Şi unde se va afla când o va face?

Am încercat din răsputeri, fără să adorm de această dată,