dar tot nu am reuşit să-mi amintesc. Călătorisem din Maine în Florida, asta îmi aminteam. În Fordul acela Sunliner, minunată maşină. Călătorisem din Florida la New Orleans şi, după ce am plecat din New Orleans, am venit în Texas. Mi-am adus aminte că ascultasem „Earth Angel” la radio când am traversat graniţa statului şi că mersesem cu o sută cincizeci la oră pe Highway 20. Mi-am amintit panoul cu TEXAS ÎŢI UREAZĂ BUN VENIT. Şi un altul care făcea reclamă la ceva ce se numea SONNY’S B-B-Q, 27 MI. După aceea, mi se rupea filmul. Apoi reveneau amintiri despre viaţa mea din Jodie. Amintiri mai vii despre cum dansasem swing cu Sadie şi cum stăteam alături de ea în pat la Candlewood Bungalows. Sadie mi-a spus că locuisem şi în Fort Worth, şi în Dallas, dar nu ştia unde; nu avea decât două numere de telefon care erau deconectate acum. Nici eu nu ştiam unde locuisem, deşi parcă una din adrese era pe Cadillac Street. S-a uitat pe hartă, dar nu exista nicio stradă cu numele acesta în niciunul dintre cele două oraşe.

Acum îmi aduceam aminte o mulţime de lucruri, dar nu şi numele asasinului sau locul unde se va afla când îl va ucide pe preşedinte. Şi de ce să-mi fi amintit? Căci trecutul îmi ascundea informaţiile acestea. Trecutul viclean.

– Asasinul are un copil, am spus. Cred că o cheamă April.

– Jake, vreau să te întreb ceva. S-ar putea să te enervezi, dar trebuie, din moment ce prea multe depind de asta – chiar soarta întregii lumi, după cum zici tu.

– Întreabă-mă, am îndemnat-o, neputând să-mi închipui că vreo întrebare de-a ei m-ar fi putut enerva.

– Mă minţi?

– Nu, i-am răspuns.

Şi era purul adevăr. Atunci.

– I-am spus lui Deke că trebuie să anunţăm poliţia. Mi-a arătat un articol în Morning News unde scria că până acum au fost deja două sute de ameninţări cu moartea şi informaţii despre potenţiali asasini. Deke zice că şi militanţii de dreapta din Dallas şi Fort Worth, şi cei de stânga din San Antonio încearcă să-l sperie pe Kennedy ca să nu mai vină în Texas. Mai spune şi că poliţia din Dallas transmite FBI-ului toate ameninţările şi ponturile astea şi nu se ia absolut nicio măsură. Zice că singura persoană pe care J. Edgar Hoover o detestă mai mult decât pe J.F.K. este fratele lui, Bobby.

Nu mă interesa câtuşi de puţin pe cine detesta J. Edgar Hoover.

– Mă crezi?

– Da, a oftat ea. Vic Morrow chiar o să moară?

Aşa îl chema pe actor. Bineînţeles.

– Da.

– Când filmează la serial?

– Nu, la alt film.

A izbucnit în plâns.

– Tu să nu mori, Jake – te implor. Fă-te bine.

Aveam multe coşmaruri. Scenele erau diferite – uneori era o stradă pustie care semăna cu Main Street din Lisbon Falls, alteori era cimitirul unde îl împuşcasem pe Frank Dunning, sau bucătăria lui Andy Cullum, campionul de cribbage, dar cel mai adesea era restaurantul lui Al Templeton. Stăteam într-un separeu sub privirile celor din fotografiile de pe Peretele Celebrităţilor. Al era bolnav – era pe moarte –, dar ochii aveau o intensitate luminoasă.

– Omul cu bilet galben este întruchiparea trecutului neîndurător şi viclean, mi-a spus Al. Ştii asta, nu?

Da, ştiam.

– Şi-a închipuit că ai să mori în urma bătăii, dar n-a fost aşa. S-a gândit că ai să mori din cauza infecţiilor, dar nici asta nu s-a întâmplat. Acum îţi blochează amintirile – cele esenţiale – pentru că ştie că asta-i ultima lui speranţă de a te putea opri.

– Dar cum poate face asta? E mort.

Al a clătinat din cap.

– Nu, eu sunt mort.

– Cine este? Ce este? Şi cum poate să învie? Şi-a tăiat gâtlejul şi biletul s-a făcut negru! Am văzut cu ochii mei!

– Nu ştiu, prietene. Tot ce ştiu e că nu te poate opri dacă refuzi să te opreşti. Trebuie să-ţi recapeţi amintirile.

– Atunci ajută-mă! am strigat eu şi l-am apucat de mâna care semăna cu o gheară. Spune-mi numele tipului! Îl cheamă Chapman? Manson?

Ambele nume îmi păreau cunoscute, dar niciunul nu părea cel bun.

– Tu m-ai vârât în povestea asta, tu să mă ajuţi!

În acest moment al visului, Al deschide gura tocmai ca să mă ajute, dar intervine Omul cu bilet galben. Dacă suntem pe Main Street, iese prin vitrina de la Kennebec Fruit. Dacă suntem în cimitir, se ridică dintr-un mormânt deschis, aidoma unui zombie. Dacă suntem în restaurant, uşa se dă brusc de perete. Biletul înfipt la panglica pălăriei este atât de negru, încât pare o gaură dreptunghiulară făcută în lume. E mort şi descompus. Trenciul lui vechi e plin de argilă. În orbite i se zvârcolesc viermi.

– Nu poate să-ţi spună nimic, pentru că e ziua plăţii duble! urlă Omul cu bilet galben, care este acum Omul cu bilet negru.

Mă întorc înspre Al, însă Al s-a transformat într-un schelet dintre dinţii căruia atârnă o ţigară. Şi atunci mă trezesc, scăldat în sudoare. Îmi caut amintirile. Dar nu le găsesc.

Deke mi-a adus articolele din ziare despre apropiata vizită a lui Kennedy, sperând să-mi împrospăteze memoria. Degeaba. Într-o zi, când stăteam întins pe canapea (tocmai mă trezisem dintr-unul din episoadele subite de somn), i-am auzit certându-se din nou pe subiectul alertării poliţiei. Deke zicea că o informaţie anonimă nu ar fi luată în seamă, iar un nume n-ar face nimic altceva decât să ne bage pe toţi în bucluc.

– Nu-mi pasă! a strigat Sadie. Ştiu că tu crezi că s-a ţicnit, dar dacă are dreptate? Cum te-ai simţi dacă Kennedy ar pleca din Dallas înapoi la Washington într-o cutie?

– Drăguţa mea, dacă anunţi poliţia, Jake va avea probleme. Şi, din câte îmi spui, a omorât un om în New England înainte de a veni aici.

Of, Sadie, Sadie, de ce i-ai spus?

Ea a încetat să se mai certe, dar nu a renunţat. Uneori încerca să mă ia prin surprindere ca să-mi aducă amintirile la suprafaţă, aşa cum se zice că poţi vindeca pe cineva de sughiţ cu