– Ce mă fac eu cu tine? m-a întrebat cu tristeţe.

– Nu ştiu.

– Încearcă să abordezi altfel problema. Încearcă să ajungi pe ocolite la ce ştiai.

– Am încercat. Cred că individul a fost în armată sau la puşcaşii marini.

M-am frecat la ceafă, unde durerea reîncepuse.

– Sau s-ar fi putut să fi fost în marină. La dracu’, Christy, habar n-am.

– Sadie, Jake. Eu sunt Sadie.

– Nu aşa am spus?

A clătinat din cap şi a încercat să-mi surâdă.

Pe doisprezece, în marţea de după Ziua Veteranilor, Morning News a publicat un editorial amplu despre iminenta vizită a lui Kennedy şi despre semnificaţiile acesteia pentru oraş. „Majoritatea locuitorilor par pregătiţi să-l întâmpine cu braţele deschise pe tânărul şi neexperimentatul preşedinte”, spunea articolul. „Emoţia este la cote maxime. Desigur, nu ar fi rău să fie însoţit de frumoasa şi carismatica lui soţie.”

– L-ai mai visat azi-noapte pe Omul cu bilet galben? m-a întrebat Sadie când a intrat pe uşă.

Îşi petrecuse ziua liberă în Jodie ca să ude florile şi să facă act de prezenţă, cum zicea ea.

Am clătinat din cap.

– Iubito, stai aici mai mult decât în Jodie. Ce faci cu serviciul?

– Duduia Ellie mi-a dat jumătate de normă. Mă descurc şi atunci când o să plec cu tine… dacă vom pleca… cred că vom trăi şi vom vedea ce va fi.

Şi-a ferit privirea şi şi-a făcut de lucru cu o ţigară. Am urmărit-o cum bate ţigara prea mult de măsuţa de cafea, cum se joacă cu chibriturile şi mi-am dat seama de un lucru care m-a demoralizat şi mai mult: şi Sadie avea îndoieli. Prevestisem un final paşnic pentru Criza Rachetelor, ştiusem că Dick Tiger va fi doborât în repriza a cincea… dar tot mai avea îndoieli. Şi n-o condamnam. Dacă rolurile ar fi fost inversate, şi eu m-aş fi îndoit.

Apoi s-a luminat la faţă:

– Dar am un înlocuitor al naibii de bun şi sunt sigură că-i ştii numele.

Am zâmbit:

– E…

Dar numele nu mi-l aminteam. Îl vedeam – chipul ridat şi ars de soare, pălăria de cowboy, şiretul de la gulerul cămăşii – însă în dimineaţa aceea de marţi nici măcar nu reuşeam să mă apropii de numele lui. Iar capul a început să mă doară la ceafă, acolo unde mă lovisem de podeaua din scânduri –, dar care podea, din care casă? Era oribil de frustrant să nu ştiu.

Kennedy vine în zece zile, iar eu nu-mi pot aminti nici numele bătrânului.

– Încearcă, Jake.

– Încerc, am spus. Încerc, Sadie!

– Stai aşa. Mi-a venit o idee.

Şi-a lăsat ţigara aprinsă într-unul din jghebuleţele scrumierei, s-a ridicat, a ieşit din cameră şi a închis uşa după ea. Apoi a deschis-o şi mi-a vorbit cu voce schimbată, morocănoasă şi profundă şi al naibii de comică, rostind exact aceleaşi cuvinte pe care mi le spunea bătrânul de fiecare dată când venea să mă vadă:

– Cum te simţi azi, fiule? Te hrăneşti bine?

– Deke, am spus. Deke Simmons. A fost căsătorit cu Duduia Mimi, dar ea a murit în Mexic. Şi noi i-am organizat un fel de parastas.

Şi durerea de cap îmi dispăruse. Pur şi simplu.

Sadie a aplaudat veselă şi mi-a oferit un sărut lung şi minunat.

– Vezi, mi-a spus apoi. Poţi. Nu e prea târziu încă. Cum îl cheamă, Jake? Care-i numele nemernicului ăla dement?

Dar nu mi-am putut aduce aminte.

Pe 16 noiembrie, Times Herald a publicat traseul coloanei prezidenţiale. Pornea din Love Field, de la capătul pieţei, unde Kennedy va vorbi în faţa membrilor Consiliului Cetăţenilor din Dallas şi a invitaţilor acestora. Scopul scurtului său discurs va fi acela de a saluta înfiinţarea Centrului de Cercetări Superioare şi de a felicita Dallasul pentru progresele economice făcute în ultimul deceniu, dar Times Herald era bucuros să-i informeze pe cei care încă nu ştiau că motivul real al prezenţei preşedintelui era unul politic. Texasul votase cu Kennedy în 1960, dar ’64 nu arăta prea bine pentru acesta, în pofida faptului că la bordul echipei îl avea pe un fost locuitor din Johnson City. Cinicii îl mai numeau pe vicepreşedinte Lyndon „Avalanşă”, aluzie la victoria acestuia destul de dubioasă din 1948, când îşi câştigase locul din Senat cu optzeci şi şapte de voturi. Povestea era veche, dar longevitatea poreclei spunea multe despre sentimentele confuze pe care texanii le nutreau faţă de el. Sarcina lui Kennedy – şi a lui Jackie, bineînţeles – era să-i ajute pe Lyndon Avalanşă şi pe John Connaly, guvernatorul statului Texas, să-i înflăcăreze pe simpatizanţi.

– Uită-te, mi-a spus Sadie urmărind traseul cu vârful degetului. Cvartale şi cvartale din Main Street. Apoi Houston Street. Sunt clădiri înalte pe toată partea asta. O să fie pe Main Street? Pe undeva pe aici trebuie să fie.

N-o mai ascultam, pentru că văzusem altceva:

– Uite, Sadie, coloana va trece pe Turtle Creek Boulevard!

Ochii i s-au aprins:

– Acolo o să se întâmple?

Am clătinat nesigur din cap. Probabil că nu, dar ştiam ceva în legătură cu Turtle Creek Boulevard, ceva ce avea legătură cu omul pe care venisem să-l opresc. Pe când mă gândeam la asta, altceva a ieşit la suprafaţă.

– Urma să ascundă puşca şi să vină mai târziu după ea.

– S-o ascundă unde?

– Nu contează, pentru că s-a întâmplat deja. Asta a fost în trecut.

Mi-am acoperit faţa cu mâinile, deoarece lumina din cameră devenise brusc prea puternică.

– Nu te mai gândi acum, mi-a spus şi a luat ziarul. Relaxează-te sau iar o să te apuce durerea de cap şi vei avea nevoie de medicamente. Şi te ameţesc prea tare.

– Da, i-am răspuns. Ştiu.

– Ai nevoie de cafea. Cafea tare.

S-a dus în bucătărie să o pregătească. Când s-a întors, sforăiam deja. Am dormit aproape trei ore şi poate că aş mai fi întârziat pe Tărâmul Somnului, dar m-a trezit scuturându-mă de umeri.

– Care e ultimul lucru pe care ţi-l aminteşti despre drumul spre Dallas?

– Nu-mi amintesc nimic.

– Unde ai stat? La un hotel? Motel? Cameră cu chirie?

O clipă am văzut ca prin ceaţă o curte şi multe ferestre. Şi un portar? Poate. Apoi n-am mai văzut nimic. Iar durerea de cap revenise.

– Nu ştiu. Tot ce-mi aduc aminte e că am trecut graniţa statului pe Highway 20 şi am văzut acolo un panou cu