– Înţeleg, dar nu va trebui să ajungem până acolo, pentru că, dacă ai venit pe 20, ai rămas tot drumul pe 20, mi-a spus Sadie uitându-se la ceas. E târziu acum, dar mâine facem o plimbare de duminică.

– Probabil că n-o să meargă.

Dar tot am simţit un licăr de speranţă.

A rămas peste noapte cu mine şi în dimineaţa următoare am ieşit din Dallas pe ceea ce localnicii numesc Honeybee Highway, îndreptându-ne spre est, spre Louisiana. Sadie era la volanul Chevroletului meu, care mergea bine acum, pentru că îi fusese înlocuit contactul spart. Deke se ocupase de asta. Am mers până la Terrell, apoi am ieşit de pe 20 şi am întors în parcarea neasfaltată din faţa unei bisericuţe de la marginea drumului. Sângele Mântuitorului, spunea pancarta de pe iarba veştedă. Sub numele bisericii era trecut şi un mesaj cu litere aplicate. Ar fi trebuit să ne spună: AI CITIT ASTĂZI CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ATOTPUTERNICUL, dar unele din litere căzuseră, lăsând doar: AI CI IT ST I CU A UL LUI DU EZEU A L.

S-a uitat la mine cam neliniştită:

– Ai putea să conduci tu la întoarcere, iubire?

Eram sigur că da. Drumul era drept, iar maşina avea comenzi automate, adică nu era nevoie să-mi folosesc deloc piciorul ţeapăn. Singura problemă era…

– Sadie? i-am spus în vreme ce mă aşezam la volan pentru prima oară din august şi îmi potriveam scaunul.

– Da?

– Dacă adorm, apucă volanul şi scoate cheia din contact.

A zâmbit cam nervos:

– Crede-mă că aşa voi face.

M-am uitat în dreapta şi în stânga şi am ieşit din parcare. La început, nu am îndrăznit să merg mai repede de şaizeci şi cinci la oră, dar era duminică după-amiază şi eram aproape singuri pe şosea. Am început să mă relaxez.

– Limpezeşte-ţi mintea, Jake. Nu încerca să-ţi aminteşti ceva. Lasă să vină de la sine.

– Îmi doresc să fi condus Sunlinerul, am spus.

– Atunci imaginează-ţi că este Sunlinerul şi lasă-l să te poarte unde vrea el.

– Bine, dar…

– Fără dar. Ziua este frumoasă. Tu vii într-un loc nou şi nu trebuie încă să-ţi faci probleme despre asasinarea lui Kennedy pentru că asta se va întâmpla mai încolo. Peste ani mulţi.

Da, ziua era frumoasă. Şi nu, nu am adormit, chiar dacă eram destul de obosit – nu mai făcusem un drum aşa de lung de la bătaie. Gândurile mi se tot întorceau la bisericuţa de la marginea drumului. Foarte probabil o biserică pentru cei de culoare. Probabil că imnurile se cântau acolo într-un mod în care albii nu vor reuşi niciodată să cânte şi CU A UL LUI DU EZEU A L era presărat cu „aleluia” şi „Iisus fie lăudat”.

Acum intram în Dallas. Am făcut la stânga şi la dreapta – probabil mai mult la dreapta, pentru că încă mă mai durea braţul stâng şi nu puteam să întorc volanul. Nu după mult timp, m-am rătăcit pe nişte străduţe lăturalnice.

Gata, m-am rătăcit, mi-am spus. Trebuie să mă îndrume cineva, aşa cum a făcut puştiul ăla în New Orleans. Spre hotelul Moonstone.

Doar că hotelul nu se numise Moonstone, ci Monteleone. Iar hotelul unde am stat când am venit în Dallas se chema… se chema…

O clipă am crezut că voi pierde şi această amintire, aşa cum îmi dispărea din minte chiar şi numele lui Sadie uneori. Dar atunci l-am văzut pe portar şi am văzut ferestrele sclipitoare care dădeau spre Commerce Street şi mi-am amintit.

Avusesem o cameră la hotelul Adolphus. Pentru că era aproape de…

Dar n-am mai reuşit. Partea asta încă era blocată.

– Iubitule? Eşti bine?

– Da, i-am răspuns. De ce?

– Ai tresărit.

– Din cauza piciorului. Mă cam doare.

– Nu ţi se pare cunoscut nimic din ce vezi?

– Nu, am spus. Nimic.

A oftat.

– Altă idee care dă greş. Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem. Vrei să conduc eu?

– Ar fi bine.

Am şchiopătat spre locul de lângă şofer, gândind: Hotelul Adolphus. Să-ţi notezi când ajungi înapoi la Eden Fallows. Ca să nu uiţi.

Când ne-am întors în cele trei camere micuţe, prevăzute cu rampe, pat de spital şi mânere de-o parte şi de alta a toaletei, Sadie mi-a spus că ar fi bine să mă întind puţin.

– Şi ia şi o pastilă.

M-am dus în dormitor, mi-am scos pantofii – chinuitoare operaţiune – şi m-am culcat. Dar nu am luat nicio pastilă. Voiam să am mintea limpede. Trebuia să am mintea limpede de acum înainte. Kennedy urma să sosească în Dallas peste cinci zile.

Ai stat la hotelul Adolphus pentru că era aproape de ceva. De ce anume?

Păi, se afla în apropierea traseului pe unde va trece coloana prezidenţială, aşa cum fusese el publicat în ziar, ceea ce reducea numărul clădirilor la… ce să vezi! Doar două mii. Ca să nu mai numărăm şi statuile, monumentele şi zidurile în spatele cărora s-ar fi putut ascunde un aşa-zis lunetist. Şi câte alei erau pe traseu? Zeci. Câte pasaje rutiere cu benzi pentru maşinile de pompieri şi puncte de trecere pe West Mockingbird Lane, Lemmon Avenue, Turtle Creek Boulevard? Coloana auto a preşedintelui va trece pe lângă toate acestea. Câte încă mai erau şi pe Main Street şi pe Houston Street?

Trebuie să-ţi aminteşti ori cine este, ori de unde va trage.

Dacă îmi aminteam unul din aceste două lucruri, celălalt va veni singur. Ştiam asta. Dar gândurile îmi tot reveneau la biserica de pe şoseaua 20 în faţa căreia întorsesem maşina. Sângele Mântuitorului de pe Highway 20. Mulţi îl considerau pe Kennedy un mântuitor. Cu siguranţă că aşa îl văzuse şi Al Templeton. El a…

Ochii mi s-au făcut mari şi am uitat să respir.

În camera cealaltă a sunat telefonul şi am auzit-o pe Sadie răspunzând în şoaptă, deoarece credea că dorm.

CU A UL LUI DU EZEU A L.

Şi mi-am adus aminte de ziua când văzusem numele întreg al lui Sadie cu anumite litere şterse, aşa că tot ce putusem citi fusese Doris Dun. Acum mă aflam în