faţa unui acord armonic de aceeaşi magnitudine. Am închis ochii şi am vizualizat semnul din faţa bisericii. Apoi m-am văzut pe mine acoperind DU EZEU. Până am obţinut: CUVÂNTUL LUI AL.

Însemnările lui Al. Aveam agenda lui!

Dar unde? Unde o pusesem?

Uşa de la dormitor s-a deschis. Sadie a băgat capul înăuntru.

– Jake? Dormi?

– Nu, i-am răspuns. Stau un pic liniştit.

– Ţi-ai adus aminte de ceva?

– Nu, am zis. Îmi pare rău.

– Mai avem timp.

– Da. Şi-mi amintesc în fiecare zi câte ceva.

– Iubitule, a sunat Deke. Circulă o viroză prin şcoală şi s-a îmbolnăvit şi el. M-a întrebat dacă pot să mă duc mâine şi marţi. Poate şi miercuri.

– Du-te, am spus. Dacă nu te duci, o să vină el, aşa bolnav cum e. Şi nu mai e tânăr. Cine ştie ce poate păţi.

Trei cuvinte se aprindeau şi se stingeau în mintea mea, ca un tub de neon.

CUVÂNTUL LUI AL. CUVÂNTUL LUI AL. CUVÂNTUL LUI AL.

S-a aşezat pe pat lângă mine.

– Sigur?

– O să fie bine. O să am şi musafiri. Mâine vin fetele ADA, ţii minte?

ADA însemna Asistente din Dallas Acasă. Iar treaba lor era să verifice dacă nu turbasem încă, ceea ce ar fi dovedit că am, totuşi, cheaguri de sânge pe creier.

– Sigur. La nouă. Am notat pe calendar, în caz că se întâmplă să uiţi. Şi doctorul Ellerton…

– Vine la prânz. Ţin minte.

– Bravo, Jake. Bravo.

– A spus că o să aducă sandviciuri. Şi suc. Vrea să mă pună la îngrăşat.

– Trebuie să fii pus la îngrăşat.

– Şi miercuri am terapie. Tortură a picioarelor de dimineaţă, tortură a braţelor după-amiaza.

– Nu-mi place să te las singur atât de aproape de… ştii tu.

– Dacă-mi vine ceva în minte, am să te sun, Sadie.

M-a apucat de mână şi s-a aplecat atât de mult că i-am putut mirosi parfumul şi aroma de tutun a respiraţiei.

– Promiţi?

– Da. Sigur.

– Mă întorc cel mai târziu miercuri seara. Şi dacă Deke nu poate veni joi, atunci biblioteca va trebui să stea închisă.

– Voi fi în regulă.

M-a sărutat uşor pe buze, s-a dus la uşă, apoi s-a întors iar spre mine.

– Aproape că sper ca Deke să aibă dreptate şi toată povestea asta să fie doar o halucinaţie de-a ta. Nu suport ideea să ştim ce se va întâmpla, dar să nu putem face nimic. Că vom sta la televizor şi ne vom uita la manifestaţii când cineva…

– O să-mi amintesc, am asigurat-o.

– Aşa o să fie, Jake?

– Trebuie.

A dat din cap, dar şi cu jaluzelele lăsate îi puteam citi îndoiala de pe chip.

– Putem să luăm cina înainte să plec. Închide ochii şi lasă medicamentul să-şi facă treaba. Dormi puţin.

Am închis ochii, convins fiind că nu voi dormi. Şi nu mă deranja, pentru că trebuia să mă gândesc la Cuvântul lui Al. Nu după mult timp am simţit miros de mâncare. Miros bun, miros plăcut. Când ieşisem din spital, încă vomitând şi cu diareea chinuindu-mă la fiecare zece minute, orice miros îmi făcea greaţă. Acum îmi era mult mai bine.

M-a luat somnul. Al stătea în faţa mea, într-unul din separeurile restaurantului lui, cu boneta albă înclinată pe sprânceana stângă. Ştabii orăşelului de provincie ne priveau din fotografii, dar poza cu Harry Dunning nu mai era pe perete. Îl salvasem. Poate că a doua oară îl voi salva şi de Vietnam. N-aveam de unde să ştiu.

– Omul cu bilet galben încă te mai reţine, prietene, nu-i aşa? m-a întrebat Al.

– Da. Aşa e.

– Dar acum eşti mai aproape.

– Nu suficient. N-am nici cea mai mică idee unde am pus afurisita aia de agendă a ta.

– Ai pus-o la loc sigur. Pentru că are valoare. Te ajută cumva ce-ţi spun?

Am vrut să-i spun că nu, dar m-am gândit: Cuvântul lui Al are valoare. Valoare. Pentru că…

Am deschis ochii şi, pentru prima oară după multe săptămâni, un zâmbet larg mi-a încreţit faţa.

Era într-o cutie de valori.

S-a deschis uşa.

– Ţi-e foame? Am păstrat mâncarea la cald.

– Ce?

– Jake, ai dormit mai bine de două ore.

M-am ridicat în capul oaselor şi mi-am dat jos picioarele din pat.

– Atunci, haide să mâncăm.

Capitolul 27 1

17 noiembrie 1963 (duminică)

După ce am mâncat, Sadie a vrut să spele vasele, dar i-am spus să se ducă să-şi strângă lucrurile în valijoara ei albastră cu margini rotunjite.

– Dar genunchiul tău…

– Genunchiul meu o să reziste la câteva farfurii. Trebuie să ridici ancora acum dacă vrei să mai prinzi ceva somn la noapte.

Zece minute mai târziu, vasele erau spălate, vârfurile degetelor mele erau zbârcite, iar Sadie era la uşă. Niciodată nu mi s-a mai părut mai frumoasă ca atunci, cu valijoara în mână şi cu buclele încadrându-i obrajii.

– Jake? Spune-mi un lucru bun despre viitor.

Surprinzător de puţine lucruri mi-au venit în minte. Telefoanele mobile? Nu. Atentatele sinucigaşe? Probabil că nu. Calote polare care se topesc? Poate cu altă ocazie. Şi am rânjit brusc:

– Îţi dau două la preţ de unul. Războiul Rece s-a încheiat şi preşedintele este negru.

A dat să zâmbească, dar a văzut că nu glumesc. A căscat gura:

– Adică vrei să-mi spui că la Casa Albă e un negru?

– Da. Deşi, în vremea mea, asemenea persoane preferă să fie numite afro-americani.

– Nu glumeşti?

– Nu.

– Doamne, Dumnezeule!

– Exact aceste cuvinte au fost rostite de o mulţime de oameni a doua zi după alegeri.

– Şi face… face treabă bună?

– Părerile diferă. Dacă vrei să ştii ce părere am eu, îţi pot spune că mi se pare că face tot ce poate, având în vedere complexităţile situaţiei.

– Cu aceste cuvinte, cred că am să mă întorc în Jodie, a râs ea zăpăcită. Şi am să conduc ca prin ceaţă.

A coborât rampa, şi-a pus valiza în cufărul-portbagaj al Gărgăriţei şi mi-a aruncat un sărut. Când să se urce la volan, mi-am dat seama că nu o puteam lăsa să plece aşa. Nu eram în stare să alerg – doctorul Perry zicea că o să mai dureze opt luni, poate chiar un an, până aveam să mă mişc mai bine –, dar am coborât şchiopătând rampa cât de repede puteam.

– Stai, Sadie, stai puţin!

Domnul Kenopensky stătea în faţa căsuţei de alături, în scaunul