lui cu rotile, încotoşmănat într-o jachetă groasă şi ţinând pe genunchi un aparat de radio Motorola cu baterii. Pe trotuar, Norma Whitten mergea încet spre cutia poştală de la colţ, folosind pentru deplasare două bastoane care aduceau mai mult a beţe de schi, decât a cârje. S-a întors şi ne-a făcut cu mâna, încercând să-şi modeleze partea împietrită a feţei într-un zâmbet.

În lumina amurgului, Sadie m-a privit întrebător.

– Vreau să-ţi mai spun ceva, i-am zis. Vreau să-ţi spun că eşti cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată în viaţă.

A izbucnit în râs şi m-a îmbrăţişat:.

– Idem, bunul meu domn.

Ne-am sărutat multă vreme şi poate că ne-am fi sărutat şi mai mult dacă nu am fi auzit un sunet sec din dreapta noastră. Domnul Kenopensky ne aplauda.

– Ai să mă suni, da? Ai să mă… cum spui tu? Ai să mă ţii la curent?

– Aşa spun şi am să te ţin.

Nu aveam absolut nicio intenţie s-o ţin la curent. Şi nici pe Deke şi nici pe cei de la poliţie.

– Fiindcă nu poţi să faci asta de unul singur, Jake. Eşti mult prea slăbit.

– Ştiu, i-am răspuns gândind: ar fi bine să nu fiu. Sună-mă ca să ştiu că ai ajuns acasă cu bine.

Când maşina ei micuţă a dispărut după colţ, domnul Kenopensky mi-a zis:

– Să ai grijă să te porţi cum se cuvine, Amberson. Fata asta nu-i de lăsat.

– Ştiu.

Am rămas în faţa aleii cât să mă conving că doamna Whitten reuşeşte să se întoarcă de la cutia poştală fără să cadă. A reuşit.

M-am întors în casă.

2

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi iau inelul cu chei de pe bufet şi să mă uit la ele, mirându-mă, tot timpul acesta, de ce Sadie nu mi le arătase niciodată ca să-mi zgâlţâie puţin memoria… dar sigur că nu se putea gândi la toate. Pe inel erau douăsprezece chei. Habar nu aveam ce anume deschideau cele mai multe dintre ele, deşi eram aproape sigur că aceea purtând marca Schlage era de la uşa casei mele din… Sabattus? Credeam că aşa se numea orăşelul unde locuiam, însă nu eram foarte sigur.

Pe inel era şi o cheie micuţă. Inscripţionată cu FE şi 775. Bravo, era cheia de la o cutie de valori, dar de la ce bancă? First Commercial? Suna a nume de bancă, dar nu era ăsta.

Am închis ochii şi am privit în întuneric. Am aşteptat, aproape convins că voi vedea ceea ce voiam… şi aşa s-a şi întâmplat. Am văzut un carnet de cecuri într-un portofel din piele falsă de aligator. M-am văzut pe mine deschizându-l. A fost surprinzător de uşor. Pe prima pagină a carnetului era tipărit nu doar numele pe care îl purtam în Tărâmul lui Demult, ci şi ultima mea adresă oficială de acolo.

214 W. Neely St. Apartment 1 Dallas, TX

Mi-am spus: De acolo mi-a fost furată maşina.

Şi mi-am mai spus: Oswald. Pe asasin îl cheamă Oswald Rabbit.

Nu, sigur că nu. Era om, nu personaj de desene animate. Dar pe aproape.

– Vin după tine, domnule Rabbit, am şoptit. Tot vin eu după tine.

3

Telefonul a sunat puţin înainte de nouă şi jumătate. Sadie ajunsese cu bine acasă.

– Bănuiesc că nu ţi-ai mai adus aminte de ceva? Ştiu, sunt o pisăloagă.

– Nu. Iar tu eşti atât de departe de a fi pisăloagă cât e luna de pământ.

Şi, dacă puteam, intenţionam să o ţin tot atât de departe de Oswald Rabbit.

Ca să nu mai vorbesc de soţia lui, al cărei nume putea sau nu să fie Mary şi de fetiţa lui, despre care eram aproape sigur că se numea Aprilie.

– Ţi-ai bătut joc de mine când mi-ai spus că un negru e la Casa Albă, nu-i aşa?

Am zâmbit.

– Mai aşteaptă puţin şi ai să vezi şi singură.

4

18 noiembrie 1963 (luni)

Asistentele ADA, una în vârstă şi teribilă, cealaltă tânără şi drăguţă, au sosit la ora nouă fix. Şi-au făcut treaba. Când cea în vârstă a considerat că m-am strâmbat, m-am zvârcolit şi am gemut suficient, mi-a dat un pliculeţ din hârtie cu două pastile în el.

– Analgezice.

– Nu cred că…

– Ia-le, mi-a ordonat laconica femeie. Sunt gratis.

Mi le-am vârât în gură, le-am ascuns sub limbă, am înghiţit nişte apă, apoi m-am scuzat şi m-am retras la baie unde le-am scuipat.

M-am întors la bucătărie, iar asistenta în vârstă mi-a spus.

– Faci progrese. Nu exagera.

– Sigur că nu.

– I-au prins?

– Poftim?

– Pe ticăloşii care te-au bătut.

– A… încă nu.

– Ai făcut ceva ce nu se cuvenea?

I-am adresat cel mai aiurit zâmbet al meu, cel despre care Christy spunea că mă face să semăn cu un moderator de jocuri televizate drogat la maxim.

– Nu-mi aduc aminte.

5

Doctorul Ellerton a venit la prânz şi a adus sandviciuri uriaşe cu friptură de vită, cartofi prăjiţi crocanţi din care curgea grăsimea şi sucurile promise. Am mâncat cât am putut, ceea ce a fost chiar foarte mult. Îmi revenea pofta de mâncare.

– Mike flutură ideea de a pune în scenă alt spectacol de varietăţi, mi-a spus. Pentru tine, acum. Dar minţile înţelepte au avut câştig de cauză. Un orăşel atât de mic nu poate face faţă atâtor acţiuni caritabile.

Şi-a aprins o ţigară, a aruncat chibritul în scrumieră şi a tras fumul cu multă poftă.

– I-au prins pe ticăloşii care te-au folosit pe post de sac de box? Ce mai ştii?

– Nu ştiu nimic, dar mă îndoiesc că i-ar fi prins. Mi-au luat tot din portofel, mi-au furat maşina şi au tăiat-o.

– În fond, ce căutai în zona aia din Dallas? Nu e chiar un cartier select.

Păi, se pare că locuiam acolo.

– Nu-mi aduc aminte. Probabil că mă dusesem în vizită la cineva.

– Te odihneşti suficient? Nu-ţi forţezi genunchiul prea tare?

– Nu.

Deşi îl voi forţa destul de mult în curând.

– Tot adormi din senin?

– Nu aşa de des.

– Minunat. Cred că…

A sunat telefonul.

– Trebuie să fie Sadie, am zis. Mă sună în pauza de prânz.

– Oricum, eu trebuie s-o şterg. Mă bucur că ai început să te mai împlineşti, George. Salut-o pe frumoasa doamnă din partea mea.

Am salutat-o. Şi ea m-a întrebat dacă mi-am amintit ceva pertinent.