Din exprimarea ei prudentă mi-am dat seama că vorbea din cancelaria şcolii – şi când va termina de vorbit cu mine va trebui să-i achite doamnei Coleridge costul convorbirii interurbane. Iar această doamnă, pe lângă atribuţiile de contabil, mai avea şi urechi foarte lungi.

I-am răspuns că nu, nu mi-am amintit nimic, dar că aveam de gând să trag un pui de somn şi că speram să-mi aduc aminte ceva când mă voi trezi. Am adăugat că o iubesc (şi slavă Domnului că am putut să spun şi ceva adevărat), am întrebat-o ce mai face Deke, i-am urat o după-amiază plăcută şi am închis. Dar nu am tras un pui de somn. Mi-am luat cheile de la maşină şi servieta şi am plecat spre centrul oraşului. Speram din tot sufletul ca la întoarcere servieta mea să fie plină.

6

Am condus încet şi cu grijă, dar genunchiul mă durea foarte tare când am intrat în banca First Corn şi am prezentat cheia de la caseta de valori.

Imediat bancherul meu mi-a ieşit în întâmpinare şi mi-am amintit brusc numele lui: Richard Link. Ochii i s-au mărit de uimire când m-a văzut că şchiopătez.

– Ce-aţi păţit, domnule Amberson?

– Am avut un accident de maşină.

Speram să nu fi citit articolul din rubrica de fapte diverse din Morning News. Nici eu nu-l citisem, dar se publicase ceva despre întâmplarea mea: Domnul George Amberson din Jodie, bătut şi tâlhărit, găsit fără cunoştinţă, transportat la spitalul Parkland.

– Mă refac binişor.

– Mă bucur.

 

Cutiile de valori erau la subsol. Am coborât treptele una câte una, ţopăind greoi. Ne-am folosit cheile, iar apoi Link mi-a dus caseta într-unul din cubicule. L-am aşezat-o pe o măsuţă foarte îngustă, apoi mi-a arătat un buton din perete.

– Când sunteţi gata, sunaţi-l pe Melvin. El vă va ajuta.

I-am mulţumit şi, după ce a plecat, am tras perdeaua care despărţea cubiculul de restul subsolului. Descuiaserăm cutia, dar capacul îi era încă închis. M-am uitat lung la ea, respirând sacadat. Înăuntru se afla viitorul lui John Kennedy.

Am deschis-o. Deasupra era un teanc de bani şi tot felul de chestii din apartamentul meu de pe Neely Street, inclusiv primul meu carnet de cecuri de la First Corn. Dedesubt, se afla un top de foi prinse cu două benzi elastice. Pe prima foaie fusese scris la maşină LOCUL CRIMEI. Nu exista şi numele autorului, dar ştiam că era lucrarea mea. Mai jos am găsit un caiet albastru: Cuvântul lui Al. L-am luat în mână, încredinţat că toate paginile din el sunt albe. Că Omul cu bilet galben le ştersese.

Te rog, nu.

L-am deschis. De pe prima pagină, o fotografie se uita la mine. O faţă îngustă, deloc atrăgătoare. Buze curbate într-un zâmbet pe care îl ştiam bine – oare nu-l văzusem de atâtea ori cu propriii mei ochi? Genul de zâmbet care spune: Eu ştiu ce o să se întâmple, tu nu ştii, amărâtule.

Lee Harvey Oswald. Nenorocitul care urma să schimbe lumea.

7

Iar amintirile au dat năvală peste mine în cubiculul acela, pe când mă luptam să-mi recapăt respiraţia.

Ivy şi Rosette de pe Mercedes Street. Numele de familie: Templeton, ca al lui Al.

Fetiţele cu coarda: Charlie Chaplin e în Franţa.

Silent Mike (Holy Mike) de la magazinul de electronice.

George de Mohrenschildt sfâşiindu-şi cămaşa, ca Superman.

Billy James Hargis şi generalul Edwin A. Walker.

Marina Oswald, frumoasa ostatică a asasinului, în pragul uşii mele de la numărul 214 de pe West Neely: Rog, scuze, văzut hubcik?

Clădirea cu Texas School Book Depository.

Etajul şase, fereastra dinspre sud-est. Cu cea mai bună vedere la Dealey Piaza şi la Elm Street, în locul unde se îngemăna cu Triple Underpass.

M-au apucat frisoanele. Mi-am încrucişat braţele strâns peste piept. Şi durerea m-a săgetat în cel stâng – fracturat de ţeava înfăşurată în postav. Dar nu i-am dat atenţie. Eram bucuros. Mă conecta la lumea reală.

Când m-am oprit din tremurat, am încărcat în servietă manuscrisul romanului neterminat, preţiosul caiet albastru şi toate celelalte. Am întins mâna spre butonul care îl va chema pe Melvin, dar m-am răzgândit şi am mai verificat o dată fundul cutiei. Am găsit alte două obiecte. O verighetă ieftină cumpărată de la amanet pentru a da un aer de veridicitate istoriei pe care am spus-o la magazinul de electronice. O morişcă de jucărie roşie care aparţinuse fetiţei soţilor Oswald (June, nu April). Am pus morişca în servietă, iar verigheta în buzunarul de ceas de la pantaloni. O voi arunca pe drumul spre casă. Dacă şi când va fi momentul, Sadie va primi una mult mai frumoasă.

8

O bătaie în geam. Apoi o voce:

– … bine? Domnule, eşti bine?

Am deschis ochii, fără să ştiu, la început, unde mă aflu. M-am uitat la stânga şi am văzut un poliţist de patrulă, în uniformă, care ciocănea în geamul Chevroletului meu. Şi atunci mi-am adus aminte. Cam pe la jumătatea drumului înapoi spre Eden Fallows, epuizat şi exaltat şi îngrozit, toate la un loc, am simţit cum mi se furişează iarăşi în minte senzaţia aceea de am să adorm. Am intrat imediat într-o parcare din apropiere. Asta se întâmplase pe la ora două. Acum, după lumina care începuse să scadă, trebuie să fi fost în jur de patru.

Am deschis fereastra şi am spus:

– Scuze, domnule ofiţer. Am simţit din senin că mi se face foarte somn şi mi s-a părut mai sigur să trag pe dreapta.

M-a aprobat din cap.

– Da, da. Aşa se întâmplă când tragi la măsea. Câte pahare ai băut înainte să te urci la volan?

– Niciunul. M-am lovit la cap acum câteva luni.

Mi-am răsucit gâtul ca să-i arăt locul unde nu-mi mai creştea părul.

A părut pe jumătate convins, dar tot mi-a cerut să-i suflu în nas. Numai aşa m-a crezut pe deplin.

– Arată-mi permisul, mi-a zis.

I l-am arătat pe cel emis de statul Texas.

– Doar nu te gândeşti să conduci tot drumul până în Jodie?

– Nu, domnule ofiţer. Doar până în zona de nord a Dallasului. Stau la sanatoriul Eden Fallows.

Începusem să transpir. Speram că, dacă va observa, îşi