va zice că este reacţia normală a unuia care aţipise într-o maşină închisă într-o zi călduroasă de noiembrie. Şi mai speram – din tot sufletul – că nu va dori să se uite în servieta de pe banchetă. În 2011 aş fi putut să refuz o asemenea cerere, spunând că doar un pui de somn tras în maşina personală nu constituie un motiv întemeiat.  A dracu’, parcarea nici măcar nu era contorizată. Însă în 1963, un poliţist ar fi putut să mă perchiziţioneze pur şi simplu. Şi nu ar descoperi droguri, dar ar găsi bani aruncaţi de-a valma, un manuscris al cărui titlu conţinea cuvântul crimă şi un caiet plin cu aiureli năucitoare despre Dallas şi J.F.K. Şi atunci aş fi dus la cea mai apropiată secţie de poliţie pentru interogatoriu, sau înapoi la Parkland pentru evaluare psihiatrică?

Poliţistul a rămas câteva clipe lângă maşină, masiv şi cu faţa roşie, ca poliţiştii din ilustraţiile lui Norman Rockwell de pe coperta revistei Saturday Evening Post. Apoi mi-a dat permisul înapoi.

– În regulă, domnule Amberson. Întoarce-te la Eden Fallows şi îţi sugerez să nu mai ieşi cu maşina astăzi. Arăţi destul de ofilit, somn sau nesomn.

– Exact asta intenţionez să fac.

După ce am pornit, l-am văzut în oglinda retrovizoare cum mă urmărea cu privirea. Eram convins că o să adorm din nou chiar înainte să-i ies din câmpul lui vizual. Iar de această dată se va întâmpla fără nicio avertizare; pur şi simplu voi ieşi de pe carosabil, voi urca pe trotuar, secerând, probabil, un pieton sau trei, înainte de a mă opri în vitrina unui magazin de mobilă.

Când am parcat, în cele din urmă, în faţa căsuţei mele cu rampa care ducea la uşa de intrare, mă durea capul, îmi curgeau ochii, genunchiul îmi pulsa… Dar amintirile despre Oswald erau clare. Mi-am aruncat servieta pe masa din bucătărie şi am sunat-o pe Sadie.

– Te-am sunat şi eu când am venit de la şcoală, dar nu mi-ai răspuns, mi-a zis ea. Am fost îngrijorată.

– Am fost alături să joc cribbage cu domnul Kenopensky.

Aceste minciuni erau necesare. Trebuia să ţin minte asta. Şi trebuia să le spun cât se poate de bine pentru că mă cunoştea.

– Bravo.

Apoi, fără nicio pauză şi fără să-şi schimbe modulaţia glasului:

– Cum îl cheamă? Care este numele asasinului?

Lee Oswald. Aproape îmi scosese cuvintele din gură.

– Nu… tot nu ştiu.

– Ai ezitat. Te-am auzit.

Am strâns receptorul atât de tare că mâna a început să mă doară, aşteptând să-i aud acuzaţiile.

– De data asta aproape l-ai avut pe limbă, nu-i aşa?

– Am simţit ceva, am răspuns eu cu prudenţă.

Am mai vorbit vreo cincisprezece minute, iar tot timpul m-am uitat la servieta în care se aflau însemnările lui Al. M-a rugat să îi mai dau un telefon pe seară. I-am promis că aşa voi face.

9

Am hotărât să deschid caietul albastru doar după programul de ştiri Huntley-Brinkley Report. La acest punct nu mă mai aşteptam să găsesc şi altceva extrem de valoros din punct de vedere practic. Însemnările finale ale lui Al erau schematice şi grăbite; probabil că nu-şi închipuise că Misiunea Oswald ar putea dura atâta vreme. Nici eu nu crezusem una ca asta. Efortul de a ajunge la jigodia aia antipatică a fost ca mersul anevoios pe un drum acoperit cu crengi căzute din copaci şi, în final, trecutul reuşise să se protejeze. Dar îl oprisem pe Dunning. Iar gândul acesta mi-a dat speranţă. Întrevedeam deja liniile principale ale unui plan care s-ar fi putut să-mi permită să îl opresc pe Oswald fără să ajung la puşcărie sau pe scaunul electric de la Huntsville. Aveam nişte motive excelente pentru a-mi dori să rămân liber. Iar cel mai bun dintre acestea se afla acum în Jodie, probabil pregătindu-i supă de pui lui Deke Simmons.

Mi-am adunat cu atenţie toate lucrurile din micuţul apartament de handicapat. În afară de maşina de scris nu voiam să las nimic care să amintească de George Amberson în urma mea. Şi speram să nu fiu nevoit să plec mai devreme de miercuri, dar, dacă Sadie îmi va spune că Deke se simte mai bine şi că are de gând să vină de marţi seară, voi fi nevoit să grăbesc lucrurile. Dar unde mă voi ascunde până îmi voi face treaba? Bună întrebare.

Un sunet de trompetă a anunţat începutul ştirilor NBC. A apărut Chet Huntley.

– După ce şi-a petrecut weekendul în Florida, unde a luat parte la testarea rachetei Polaris şi a făcut o vizită tatălui suferind, preşedintele Kennedy a avut ocupată întreaga zi de luni, când a conceput cinci discursuri în nouă ore.

Pe ecranul televizorului, un elicopter, Marine One, ateriza în ovaţiile mulţimii. În următorul cadru, Kennedy, netezindu-şi părul cu o mână şi îndreptându-şi cravata cu cealaltă, se apropia de mulţimea strânsă să-l întâmpine înapoia unei bariere improvizate. Se afla mult înaintea agenţilor de la serviciile secrete, care aproape alergau pentru a putea ţine pasul. Fascinat, l-am urmărit cum s-a strecurat printr-o breşă din barieră şi a păşit printre oameni, strângând mâini la dreapta şi la stânga. Cuprinşi de panică, agenţii s-au grăbit după el.

– Aşa au stat lucrurile în Tampa, a continuat Huntley, unde Kennedy a strâns mâinile cetăţenilor vreme de zece minute. Le dă bătăi de cap celor care au misiunea de a-l proteja, dar puteţi vedea că mulţimilor le place acest lucru. Şi îi place şi lui, David, căci, în ciuda aşa-zisei sale rezerve, pare a se bucura de solicitările politicii.

Acum Kennedy se îndrepta spre limuzină, strângând mâini în continuare şi acceptând îmbrăţişări ocazionale din partea doamnelor. Automobilul era decapotabil, identic cu acela care îl va duce de la Love Field la întâlnirea cu glonţul lui Oswald. Poate chiar era aceeaşi maşină. O clipă, filmul alb-negru neclar a surprins un chip cunoscut din mulţime. Încremenisem pe canapea urmărindu-l pe preşedintele Statelor Unite care dădea mâna cu fostul meu agent de pariuri din Tampa.

N-aveam cum să ştiu dacă Roth fusese sincer atunci când povestise despre sifilis, sau dacă doar repeta un zvon, dar Eduardo Gutierrez slăbise foarte mult, părul începuse să i se