rărească, iar în ochi avea o privire derutată, de parcă nu ştia prea bine unde se află sau chiar cine anume este. Aidoma agenţilor lui Kennedy, şi bărbaţii care îl flancau purtau costume greoaie în ciuda temperaturilor ridicate din Florida. A fost doar o imagine fugară, camera îndreptându-se apoi asupra lui Kennedy care se îndepărta în maşina deschisă care îl făcea atât de vulnerabil, făcând cu mâna şi zâmbind.

Huntley iarăşi, cu un surâs mirat pe chipul colţuros.

– Ziua aceasta a avut şi o faţetă amuzantă, David. Atunci când preşedintele a intrat în sala de bal de la International Inn, unde urma să vorbească în faţa membrilor Camerei de Comerţ din Tampa… ei bine, ascultă şi tu.

Înapoi la reportaj. În momentul când a apărut Kennedy, un domn în vârstă, îmbrăcat cu pantaloni tirolezi şi pălăriuţă aşijderea, a început să cânte imnul prezidenţial la un acordeon mai mare decât el. Luat prin surprindere, preşedintele a tresărit puternic, apoi şi-a ridicat mâinile în semn de ei, asta-i acum! Şi atunci l-am văzut aşa cum ajunsesem să îl văd pe Oswald – ca pe un om în carne şi oase. Din cauza surprizei şi a gestului care a urmat, am descoperit ceva mai frumos chiar decât simţul umorului: am descoperit înţelegerea faţă de absurdul vieţii.

Şi David Brinkley surâdea:

– În cazul în care Kennedy va fi reales, poate că domnul acela va fi invitat să cânte la balul inaugural. Probabil că o polcă, nu imnul prezidenţial. Între timp, la Geneva…

Am închis televizorul, m-am întors pe canapea şi am deschis caietul lui Al.

În timp ce îl răsfoiam, tot aveam în faţa ochilor gestul acela de surpriză. Şi zâmbetul. Simţul umorului. Simţul absurdului. Bărbatul de la fereastra etajului al şaselea al Book Depository nu avea nici de unul, nici de celălalt. Oswald dovedise asta în repetate rânduri, iar unui asemenea om nu trebuie să-i fie îngăduit să schimbe istoria.

10

Am fost uimit să văd că ultimele cinci pagini din caietul lui Al se ocupau cu mişcările lui Lee în New Orleans şi cu eforturile lui zadarnice de a ajunge în Cuba prin Mexic. Doar ultima se referea la evenimentele dinaintea asasinatului, iar însemnările de aici erau superficiale. Fără îndoială că Al ştiuse partea aceasta pe de rost şi probabil că-şi închipuise că, dacă nu îl voi elimina pe Oswald până în a treia săptămână din noiembrie, va fi, oricum, mult prea târziu.

03.10.63: O. înapoi în Texas. Separat de Marina. Ea stă la Ruth Paine, O. vizite mai ales în weekend. Ruth îi face rost lui O. de o slujbă la Book Dep printr-un vecin (Buell Frazier). Ruth spune că O. este „un tânăr destoinic”.

În timpul săptămânii O. stă în Dallas. La o pensiune.

17.10.63: O. începe lucrul la Dep. Mută cărţi, descarcă remorci etc.

18.10.63: O. face 24 ani. Ruth şi Marina îi fac o petrecere-surpriză. O. le mulţumeşte. Plânge.

20.10.63: I se naşte fata nr.2: Audrey Rachel. Ruth o duce pe Marina la spit. (Parkland) când O. e la muncă. Puşca ascunsă în garajul domiciliului Paine, înfăşurată în pătură.

O. primeşte vizite repetate ale agentului FBI James Hosty. Declanşează paranoia.

21.11.63: O. vine la Paine acasă. O imploră pe Marina să se întoarcă la el. M. refuză. Ultima picătură pt. O.

22.11.63: O. îşi lasă toţi banii pe bufet pt. Marina. Şi verigheta. Merge din Irving la Book Dep cu Buell Frazier. Pachet înfăşurat în hârtie maro. Buell întreabă ce e în el. „Bare de perdele pt. apartamentul meu cel nou” îi spune O. Probabil că puşca Mann-Carc e dezasamblată. Buell parchează la 2 străzi de Book Dep. 3 min de mers pe jos.

11:50 a.m.: O. construieşte cuibul de lunetist în colţul de SE de la et. 6, cu bucăţi de carton care să-l ascundă de muncitorii din partea cealaltă care fac duşumeaua cea nouă. Pauza de prânz. Rămâne singur. Toţi îl aşteaptă pe Preş.

11:55 a.m.: O. asamblează & încarcă Mann-Carc.

12:29p.m.: Coloana prezidenţială ajunge în Dealey Piaza.

12:30 p.m.: O. trage trei focuri. Al 3-lea îl omoară pe J.F.K.

Informaţia de care aveam nevoie – adresa pensiunii unde stătea Oswald – nu se afla în notiţele lui Al. Mi-am înfrânat pornirea de a azvârli caietul. În schimb, m-am ridicat, mi-am pus haina şi am ieşit. Era aproape întuneric, iar pe cer se înălţa o lună trei sferturi plină. La lumina ei l-am văzut pe domnul Kenopensky în scaunul lui cu rotile. În poală avea nelipsitul aparat de radio.

Am coborât rampa şi m-am îndreptat şchiopătând spre el.

– Domnule K? Vă simţiţi bine?

O clipă nu mi-a răspuns şi nici nu s-a mişcat. Şi am fost convins că murise. Apoi şi-a ridicat privirea la mine şi mi-a zâmbit.

– Ascultam muzica mea preferată. Seara se transmit melodii swing la KMAT şi mă duc înapoi în timp. Pe vremuri eram cel mai bun dansator de Lindy şi de „ţopăitul iepuraşului”, deşi n-ai mai zice asta acum. Nu că-i frumoasă luna?

Era frumoasă la greu. Ne-am uitat tăcuţi la ea ceva vreme, iar eu m-am gândit la ce aveam de făcut. Poate că nu ştiam unde anume era Lee în această seară, dar ştiam unde este puşca lui: în garajul lui Ruth Paine, înfăşurată într-o pătură. Ce-ar fi