dacă m-aş duce acolo şi aş lua-o? S-ar putea nici să nu fie nevoie să sparg uşa. Acesta era Tărâmul lui Demult, când oamenii din centrul ţării nu-şi încuiau casele, darămite garajele.

Dar dacă Al se înşelase? În fond, nu nimerise nici ascunzătoarea dinaintea atentatului împotriva lui Walker. Şi chiar dacă era acolo…

– La ce te gândeşti, băiete? m-a întrebat domnul Kenopensky. Ai o mutră nefericită. Sper că nu ai probleme cu fata.

– Nu.

Cel puţin nu încă.

– Poţi să-mi dai un sfat?

– Da, domnule, sigur că pot. De asta mai sunt buni moşnegii când li se termină zilele de dănţuit şi de călărit.

– Să zicem că ştii că un om o să facă un lucru foarte rău. Că e absolut chitit să-l facă. Dacă l-ai împiedica o dată – cu vorba bună, de exemplu – crezi că ar mai încerca din nou, sau ar renunţa pentru totdeauna?

– Greu de spus. Te gândeşti poate că individul acela care a tăiat faţa fetei tale o să se întoarcă să-şi termine treaba?

– Cam aşa ceva.

– Imbecilul.

Nu era o întrebare.

– Da.

– Ăia cu ceva minte în cap înţeleg o aluzie, a spus domnul Kenopensky. Demenţii nu prea. Am văzut multe poveşti din astea pe vremea Mişcării fermierilor, înainte să apară electricitatea şi telefoanele. Îi ameninţi, se întorc, îi iei la bătaie, te atacă prin surprindere – mai întâi pe tine, apoi ţinta lor. Îi bagi la răcoare, aşteaptă să iasă. Cel mai sigur e să-i închizi pe viaţă într-un penitenciar. Sau să-i omori.

– Şi eu m-am gândit la fel.

– Nu-l lăsa să-i strice şi obrazul celălalt, dacă asta intenţionează. Ai o responsabilitate dacă ţii la ea atât de mult cât laşi să se vadă.

Cu siguranţă că aveam o responsabilitate, chiar dacă nu Clayton era problema. M-am întors în apartamentul meu modular, mi-am făcut o cafea tare şi m-am aşezat cu un carneţel în faţă. Planul îmi era mai limpede acum şi voiam să încep să-mi notez detaliile.

Dar n-am făcut decât nişte mâzgălituri. Şi am adormit.

Când m-am trezit, era aproape miezul nopţii şi mă durea obrazul pe care mi-l culcasem pe muşamaua în carouri de pe masa din bucătărie. M-am uitat la carneţel. Nu ştiam dacă făcusem desenul acela înainte de a adormi sau dacă mă trezisem suficient timp cât să-l fac. Pur şi simplu nu-mi aminteam.

Era o armă. Nu o puşcă Mannlicher-Carcano, ci un pistol. Pistolul meu. Cel pe care îl ascunsesem sub treptele de la numărul 214 de pe West Neely Street. Probabil că încă mai era acolo. Speram să mai fie încă acolo.

Urma să am nevoie de el.

11

19 noiembrie 1963 (marţi)

Sadie m-a sunat de dimineaţă şi mi-a spus că Deke se simte puţin mai bine, dar că vrea să-l determine să stea acasă şi ziua următoare.

– Altfel, s-ar putea să-i revină viroza. Dar îmi fac bagajul mâine dimineaţă înainte de a pleca la şcoală şi pornesc spre tine imediat ce se termină ora a şasea.

Ora a şasea se termina la unu şi zece. Ceea ce însemna că trebuia să fiu plecat din Eden Fallows pe la patru după-amiaza cel târziu. Numai să fi ştiut încotro.

– Abia aştept să te văd.

– Ai o voce cam morocănoasă. Te doare iarăşi capul?

– Puţin, am spus şi era adevărat.

– Întinde-te şi pune-ţi o compresă rece pe ochi.

– Aşa voi face.

Nu aveam nici cea mai mică intenţie să fac aşa ceva.

– Te-ai mai gândit?

De fapt, chiar mă gândisem. Mă gândisem că nu ar fi suficient să-i fur puşca lui Lee. Iar să-l împuşc acasă la Ruth Paine ar fi o decizie proastă. Nu doar pentru că probabil că aş fi prins. Dacă puneam la socoteală şi cei doi fii ai lui Ruth, în casă erau patru copii. Aş fi putut încerca, totuşi, dacă Lee ar fi venit pe jos de la staţia de autobuz, dar îl aducea cu maşina Buell Frazier, vecinul care îi făcuse rost de slujbă la cererea lui Ruth Paine.

– Nu, i-am răspuns. Încă nu.

– Ne va veni nouă o idee. Aşteaptă şi ai să vezi.

12

Am condus (încet, dar cu încredere tot mai mare) maşina traversând oraşul până pe West Neely, întrebându-mă mereu ce anume voi face dacă apartamentul de la parter se ocupase între timp. Probabil că voi cumpăra altă armă… Dar eu voiam acel pistol Police Special calibrul .38, fie şi numai pentru că avusesem unul exact la fel în Derry, iar misiunea aceea se dovedise un succes.

Prezentatorul ştirilor, Frank Blair, de la emisiunea Today, spunea că preşedintele Kennedy ajunsese la Miami unde a fost întâmpinat de o mulţime însemnată de cubanos. Unii ţineau pancarte pe care scria VIVA J.F.K., iar alţii aveau un banner care zicea: KENNEDY NE TRĂDEAZĂ CAUZA. Dacă nu se schimba nimic, mai avea de trăit doar şaptezeci şi două de ore. Oswald, care avea să-l depăşească doar cu foarte puţin, era probabil acum în Book Depository, poate încărcând cutii din carton într-unul din lifturi, poate în pauză, bând cafea.

S-ar putea să reuşesc să îl prind acolo – nu ar fi nevoie decât să urc scările şi să-l omor –, dar aş risca să fiu imobilizat de colegii lui. După ce l-aş rezolva, dacă am noroc. Înainte, dacă nu am. În oricare din aceste situaţii, data viitoare când o voi vedea pe Sadie Dunhill va fi din spatele unui geam din sticlă armată. Credeam că aş fi putut să renunţ la binele meu ca să îl pot opri pe Oswald – aş fi putut să mă sacrific, cum zic eroii. Dar nu voiam să se sfârşească aşa. O voiam şi pe Sadie a mea şi îmi voiam şi felia de tort.

Pe iarba din faţa casei de la numărul 214 de pe West Neely era instalat un grătar, iar pe balcon era un balansoar nou, dar jaluzelele erau trase şi nu era nicio maşină acolo. Am parcat, mi-am spus că tipii îndrăzneţi sunt şi frumoşi şi am urcat treptele spre uşa de la intrare. Mă aflam în acelaşi loc în care stătuse Marina pe 10 aprilie când mă vizitase şi am bătut la fosta mea uşă aşa cum bătuse ea atunci. Dacă