îmi răspundea cineva, aveam să fiu Frank Anderson care încearcă să vândă Enciclopedia Britannica (eram prea bătrân ca să vând Grit). Dacă stăpâna casei îşi va exprima interesul, îi voi promite să revin a doua zi cu exemplarele.

Dar nu mi-a deschis nimeni. Poate stăpâna casei era la muncă. Poate era într-o vizită prin vecini. Poate era în dormitorul care fusese al meu şi dormea dusă după o beţie zdravănă. În fond, nu-mi păsa câtuşi de puţin unde era, atâta vreme cât apartamentul părea gol, iar strada era pustie. Nu se zărea nici măcar doamna Alberta Hitchinson, santinela înarmată cu cadru ortopedic.

Am coborât treptele verandei, în maniera laterală pe care mi-o perfecţionasem, am pornit spre stradă, m-am întors ca şi cum aş fi uitat ceva şi m-am uitat sub trepte. Da, pistolul era tot acolo, pe jumătate îngropat în frunzele veştede. M-am aşezat în genunchiul cel zdravăn, l-am înşfăcat şi mi l-am vârât în buzunar. M-am uitat în jur şi nu am văzut pe nimeni. Am şchiopătat până la maşină, am pus arma în torpedo şi am plecat de acolo.

13

În loc să mă îndrept către Eden Fallows, m-am dus în centru, la un magazin de articole sportive, de unde am cumpărat o trusă de curăţat arme şi o cutie cu gloanţe. Ultimul lucru de care aveam nevoie era ca pistolul să nu tragă sau să-mi explodeze în faţă.

Apoi am oprit la hotelul Adolphus. Portarul mi-a spus că până săptămâna următoare nu aveau camere libere – toate hotelurile din Dallas erau pline din cauza vizitei preşedintelui – dar, după ce i-am dat un dolar, a fost mai mult decât foarte bucuros să-mi permită să-mi las maşina în parcarea hotelului.

– Dar trebuie să plecaţi pe la patru. Cam pe atunci vin clienţii cu camere rezervate.

Era deja miezul zilei. Şi până în Dealey Piaza nu erau mai mult de trei, patru cvartale, dar am mers foarte încet. Eram obosit şi capul mă durea rău, deşi luasem o pastilă. Texanii obişnuiesc să conducă cu claxoanele apăsate şi fiecare ţiuit îmi sfredelea creierul. Mă opream des să mă odihnesc, sprijinindu-mă de ziduri şi stând pe piciorul cel bun ca un cocostârc. Un taximetrist ieşit din schimb m-a întrebat dacă mă simt bine; l-am asigurat că da. Era o minciună. Eram supărat şi mă simţeam oribil. Un om cu un genunchi nefuncţional nu ar trebui să poarte pe umeri viitorul lumii.

Mi-am aşezat fundul cu recunoştinţă pe aceeaşi bancă pe care am stat în 1960, la câteva zile după ce ajunsesem în Dallas. Ulmul, la umbra căruia stătusem atunci, astăzi îşi agita în vânt ramurile goale. Mi-am întins piciorul suferind, apoi m-am concentrat asupra clădirii cubice din cărămidă care adăpostea Book Depository. Ferestrele dinspre străzile Houston şi Elm scânteiau în soarele cu dinţi al după-amiezii. Ştim un secret, îmi spuneau ele. O să ajungem celebre, mai ales sora noastră din colţul de sud-est al etajului al şaselea. O să ajungem celebre, iar tu nu ne poţi opri. Întreaga clădire părea că emană un soi de ameninţare tâmpă. Şi oare doar eu aveam senzaţia asta? Poate că nu, căci am văzut câteva persoane care traversau Elm ca să nu fie nevoite să treacă prin faţa ei. Chiar acum Lee era înăuntru şi eram convins că multe din gândurile lui semănau cu ale mele. Pot s-o fac? O voi face? Aceasta e soarta mea?

Robert nu mai este fratele tău, i-am spus în gând. Eu sunt fratele tău acum, Lee, fratele tău de arme. Doar că nu ştii încă.

O locomotivă a şuierat din spatele clădirii. Un stol de porumbei speriaţi şi-au luat zborul. S-au rotit o dată pe deasupra reclamei Hertz de pe acoperiş, apoi s-au îndreptat spre Forth Worth.

Dacă l-aş omorî înainte de douăzeci şi doi, l-aş salva pe Kennedy, dar mai mult ca sigur că aş ajunge fie la închisoare, fie la balamuc pentru următorii douăzeci sau treizeci de ani. Dar dacă l-aş ucide chiar pe douăzeci şi doi? Poate atunci când îşi asamblează puşca?

Era teribil de riscant să aştept până atunci, şi încercasem din toate puterile să evit asta, dar acum credeam că se putea face şi că probabil era cea mai bună ocazie pe care o aveam. Ar fi fost mult mai bine dacă aş fi avut un coechipier care să mă ajute, dar nu exista decât Sadie şi nu voiam s-o implic. Nici măcar, mi-am dat eu seama cu tristeţe, dacă asta ar fi însemnat moarte pentru Kennedy şi puşcărie pentru mine. Suferise destul.

Am pornit încet pe drumul înapoi spre hotel ca să-mi recuperez maşina. M-am uitat o ultimă dată peste umăr la Book Depository. Şi clădirea se uita la mine. Nu încăpea nicio îndoială. Şi bineînţeles că totul se va sfârşi acolo, fusesem tâmpit să-mi închipui altceva. Fusesem mânat spre matahala aia de cărămidă ca o vacă spre abator.

14

20 noiembrie 1963 (miercuri)

În zori m-am trezit brusc dintr-un vis pe care nu reuşeam să mi-l amintesc, cu inima bătându-mi cu putere.

Ştie.

Ce ştie?

Că ai minţit-o când i-ai spus că nu-ţi aduci aminte.

– Nu, am spus cu voce îngroşată de câlţii somnului.

Ba da. A avut grijă să te anunţe că va pleca încoace abia după ora a şasea, pentru că nu vrea să ştii că intenţionează să vină mult mai devreme. De fapt, s-ar putea să fie pe drum chiar acum. O să intre cam pe la jumătatea şedinţei tale de terapie de dimineaţă.

Nu voiam să cred aşa ceva, dar mi se părea inevitabil.

Unde aveam de gând să mă duc? Iar atunci,