când stăteam pe marginea patului în zorii zilei de miercuri, răspunsul la această întrebare mi s-a părut inevitabil. De parcă subconştientul meu ar fi ştiut tot timpul că acolo voi ajunge. Trecutul rezonează, are ecouri.

Dar mai întâi trebuia să scriu ceva la maşina mea cea veche. Un bilet deloc plăcut.

15

20 noiembrie 1963

Dragă Sadie,

Te-am minţit. Şi cred că bănuieşti asta de ceva timp. Cred că ţi-ai pus în minte să vii mai devreme astăzi. De aceea nu mă vei mai vedea până după vizita lui J.F.K. în Dallas, de poimâine.

Dacă totul merge aşa cum sper eu, vom trăi mult şi fericiţi într-un alt loc. La început ţi se va părea straniu, dar cred că te vei obişnui. Te voi ajuta. Te iubesc şi de aceea nu te pot lăsa să iei parte la toată povestea asta.

Te rog să ai încredere în mine, să ai răbdare şi să nu te miri dacă ai să-mi citeşti numele şi ai să-mi vezi poza în ziare – probabil aşa se va întâmpla dacă lucrurile merg cum sper eu. Mai presus de toate nu încerca să dai de mine.

Cu toată dragostea, Jake

PS: Arde biletul acesta.

16

Mi-am împachetat viaţa de George Amberson şi am pus-o în portbagajul Chevroletului meu fiţos, am lăsat un bilet în uşă pentru terapeut şi am plecat cu inima grea şi plină de nostalgie. Sadie plecase din Jodie încă mai devreme decât îmi imaginasem eu – chiar înainte de răsăritul soarelui. Eu am ieşit din Eden Fallows la ora nouă. Ea a oprit în faţa căsuţei mele la nouă şi un sfert, a citit biletul care anula şedinţa de fizioterapie şi a intrat folosind cheia pe care i-o dădusem. De maşina de scris era sprijinit un plic cu numele ei. L-a deschis, a citit scrisoarea, s-a aşezat pe canapea în faţa televizorului stins şi a plâns. Încă mai plângea când a apărut terapeutul… dar arsese biletul aşa cum îi cerusem.

17

Mercedes Street era tăcută sub un cer mohorât. Nici fetiţele cu coarda nu se vedeau. Probabil că erau la şcoală, unde ascultau fascinate cum învăţătoarea le vorbeşte despre apropiata vizită prezidenţială. Aşa cum mă aşteptasem, semnul DE ÎNCHIRIAT era agăţat încă de balustrada rahitică. Pe el era trecut şi un număr de telefon. M-am dus până la parcarea depozitului Montgomery Ward şi am sunat din cabina aflată lângă platforma de încărcare. Nu mă îndoiam câtuşi de puţin că bărbatul care mi-a răspuns cu un laconic „Da, Merritt aici” era acelaşi individ care închiriase apartamentul de la 2703 lui Lee şi Marinei. Îi aveam în faţa ochilor pălăria Stetson şi cizmele ţipătoare cu tigheluri mari.

I-am spus ce anume doresc, iar el a început să râdă în batjocură.

– Nu închiriez cu săptămâna. E o casă bună, amice.

– E o groapă de gunoi, l-am repezit. Am fost înăuntru. Ştiu cum e.

– Ia ascultă puţin…

– Nu, amice, ascultă tu puţin. Îţi dau cincizeci de dolari pentru un weekend în gaura aia de şobolan. Asta înseamnă aproape chiria pe o lună, iar începând de luni poţi să pui iar anunţul la vedere.

– Da’ de ce vrei să…

– Pentru că vine Kennedy şi toate hotelurile din Dallas şi Forth Worth sunt pline. Am bătut o cale lungă ca să apuc să îl văd şi nu am intenţia să dorm sub cerul liber în Fair Park sau în Dealey Piaza.

Am auzit scăpăratul unei brichete în vreme ce Merritt a făcut o pauză de gândire.

– Timpul trece, i-am spus. Tic-tac.

– Cum te cheamă, amice?

– George Amberson.

Îmi cam doream să mă fi mutat în casă fără acest telefon. Şi aş fi făcut-o, dar nu-mi doream să fiu vizitat de poliţia din Forth Worth. Mă îndoiam că locuitorilor de pe strada unde găinile erau aruncate uneori în aer pentru a marca sărbătorile importante le-ar fi păsat cât negru sub unghie că printre ei este unul care stă ilegal în casă, dar paza bună trece primejdia rea. Nu mă mai aflam în faţa castelului din cărţi de joc; locuiam în el.

– Ne întâlnim în faţă într-o jumătate de oră, hai, patruzeci şi cinci de minute.

– Te aştept înăuntru, i-am zis. Am cheie.

Din nou tăcere. Apoi:

– De unde o ai?

N-aveam de gând s-o pârăsc pe Ivy, chiar dacă acum stătea în Mozelle.

– De la Lee. Lee Oswald. Mi-a dat-o ca să-i ud florile.

– Pişăciosul ăla avea flori?

I-am închis telefonul în nas şi m-am întors la numărul 2703. Probabil motivat de curiozitate, temporarul meu proprietar a venit după numai cincisprezece minute. Aceeaşi pălărie Stetson, aceleaşi cizme fandosite, acelaşi Chrysler. Eu stăteam în prima cameră, ascultând fantomele celor care trăiau încă. Aveau multe de spus.

Merritt voia să mă tragă de limbă cu privire la Oswald – chiar era comunist? Am spus că nu, că era un băiat bun din Louisiana care lucra într-un loc de unde vineri se va vedea foarte bine coloana prezidenţială. Am mai spus că speram ca Lee să mă lase să stau şi eu acolo cu el.

– Al dracului Kennedy! aproape a urlat Merritt. Ăsta pe bune e comunist. Ar trebui să fie împuşcat.

– O zi bună îţi doresc, i-am zis deschizând uşa.

A ieşit, dar fără prea mare tragere de inimă. Individul ăsta se obişnuise cu chiriaşi care se ploconeau în faţa lui, cărora le era teamă de el. S-a întors spre zidul dărăpănat.

– Să laşi locul la fel de curat şi îngrijit cum l-ai găsit, m-auzi?

M-am uitat în jur la covorul zdrenţuit din living, la tencuiala crăpată şi la fotoliul şchiop.

– Nicio grijă, i-am răspuns.

M-am aşezat la loc şi am