încercat să mă racordez iarăşi la lumea fantomelor: Lee şi Marina, Marguerite şi de Mohrenschildt. Dar am avut iarăşi una din crizele mele de somn. Când m-am trezit, am crezut că rimele pe care le aud veneau din visul avut înainte.

– Charlie Chaplin e în FRAANŢA şi ţie nu-ţi tace CLANŢA!

Dar n-au tăcut atunci când am deschis ochii. M-am dus la fereastră şi m-am uitat afară. Fetiţele erau puţin mai înalte şi puţin mai mari, dar sigur că ele erau, Trio-ul cel Teribil. Cea care sărea acum coarda avea nişte pete pe faţă, deşi părea că mai are de aşteptat încă vreo patru ani până la acneea adolescenţei. Poate era rubeolă.

– Am-bam-bus!

– Ţine-te de urs! am şoptit eu şi m-am dus în baie să-mi dau cu apă pe ochi.

Robinetul a râgâit un şuvoi de apă cu rugină, dar destul de rece ca să mă trezească. La Timexul ieftin cu care îmi înlocuisem ceasul distrus am văzut că era ora două şi jumătate. Nu-mi era foame, dar trebuia să mănânc ceva, aşa că m-am dus cu maşina la restaurantul Bar-B-Q al domnului Lee. Apoi, la întoarcere, am oprit la o farmacie şi mi-am mai luat o cutie cu prafuri împotriva durerilor de cap. Mi-am cumpărat, de asemenea, două romane de John D. MacDonald.

Fetiţele cu coarda nu se mai vedeau. Iar Mercedes Street, de obicei destul de stridentă, era cufundată într-o linişte ciudată. Ca înainte de ridicarea cortinei pentru actul patru, mi-am spus. Am intrat în casă şi am încercat să mănânc, dar, deşi costiţele erau fragede şi picante, le-am aruncat aproape pe toate la gunoi.

18

Am încercat să dorm în dormitorul cel mare, dar umbra lui Lee şi a Marinei erau mult prea vii acolo. Înainte de miezul nopţii m-am mutat în dormitorul cel mic. Fetiţele desenate ale lui Rosette Templeton încă mai erau pe pereţi şi mi s-a părut că mă mai calmează imaginea bluzelor lor identice (Verde de Pădure trebuie să fi fost creionul preferat al lui Rosette) şi a pantofilor lor uriaşi şi negri. Mi-am spus că aceste fetiţe desenate ar face-o pe Sadie să zâmbească, mai ales cea cu diadema de Miss America.

– Te iubesc, draga mea, am şoptit şi am adormit.

19

21 noiembrie 1963 (joi)

Nu am avut nevoie de micul dejun aşa cum nu avusesem nevoie de cină cu o seară înainte, dar pe la 11:00 mi-am zis că trebuie neapărat să beau o cafea. Cam vreo tonă. Am înşfăcat unul din romanele cele noi – Trânteşte uşa cea mare se chema acesta – şi m-am repezit la Happy Egg pe Braddock Highway. Televizorul din spatele tejghelei era deschis şi am urmărit alte reportaje despre sosirea lui Kennedy în San Antonio unde urma să fie întâmpinat de Lyndon şi Bird Johnson. La festivităţi vor mai fi prezenţi şi guvernatorul John Connaly alături de soţia sa, Nellie.

Pe imaginile care îi înfăţişau pe soţii Kennedy traversând asfaltul bazei aeriene Andrews din Washington şi îndreptându-se către avionul prezidenţial vopsit în alb şi albastru, o corespondentă care părea că se va scăpa de urgenţă în chiloţi, vorbea despre noua coafură a lui Jackie, „scoasă în evidenţă de eleganta beretă neagră” şi despre linia fină a „costumului cu cordon, creaţie a designerului ei preferat, Oleg Cassini”. Poate Cassini era creatorul de modă preferat, dar eu ştiam foarte bine că doamna Kennedy mai avea şi altă ţinută la ea. Creată de Coco Chanel. Un taior din lână roz cu guler negru. Bineînţeles, purtat cu o tocă roz. Taiorul va merge destul de bine cu trandafirii pe care îi va primi la Love Field, dar mai puţin cu sângele care va împroşca fusta şi ciorapii şi pantofii.

20

M-am întors pe Mercedes Street şi am citit cele două romane. Am aşteptat ca trecutul neîndurător să mă strivească aşa cum faci cu o muscă enervantă sau să se prăbuşească acoperişul peste mine, sau să se deschidă pământul şi să înghită casa de la numărul 2703. Am curăţat pistolul, l-am încărcat, apoi l-am descărcat şi l-am curăţat din nou. Aproape speram să fiu cuprins de unul dintre accesele mele subite de somn – măcar ar fi trecut timpul mai repede –, dar nici vorbă de aşa ceva. Minutele se târau ca melcul, înspre locul unde, fără voia lor, vor deveni ore, fiecare din acestea aducându-l şi mai aproape pe Kennedy de intersecţia dintre străzile Elm şi Houston.

Fără crize de somn astăzi, mi-am spus. Asta va fi mâine. La momentul crucial voi cădea în neştiinţă. Iar când voi deschide ochii, fapta va fi fost făcută, iar trecutul va fi reuşit să se protejeze.

S-ar putea. Ştiam că era foarte posibil. Şi dacă aşa vor sta lucrurile, va trebui să iau o hotărâre: să o găsesc pe Sadie şi să o iau de soţie, sau să mă întorc şi să iau totul de la început. Gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că nu era nicio hotărâre de luat. Nu aveam puterea să iau totul de la capăt. Într-un fel sau altul, asta era. Ultimul foc al vânătorului.

În seara aceea, familiile Kennedy, Johnson şi Connaly au luat cina în Houston, la un eveniment organizat de Liga Cetăţenilor Latino-Americani. Bucătăria a fost argentiniană: ensalada rusa şi tocana cunoscută sub numele de guiso. Jackie a ţinut discursul de după masă – în spaniolă. Eu am mâncat hamburgeri şi cartofi prăjiţi… sau, mai bine zis, am încercat să mănânc. După doar câţiva dumicaţi şi mâncarea asta a luat drumul coşului de gunoi din curte.

Terminasem ambele romane. Mi-a trecut prin minte să-mi scot manuscrisul din portbagaj, dar îmi făcea rău doar gândul de a-l citi. Aşa că, până s-a întunecat afară, n-am făcut nimic altceva decât să stau în fotoliul paradit şi să mă uit pe pereţi. Apoi m-am dus în dormitorul cel mic unde