dormiseră şi Rosette Templeton, şi June Oswald. Mi-am scos pantofii, dar nu m-am dezbrăcat, şi m-am întins punându-mi sub cap perna scaunului din living. Lăsasem uşa deschisă şi nu stinsesem lumina din cealaltă cameră, aşa că puteam vedea fetiţele desenate cu bluze verzi. Ştiam că noaptea ce avea să vină va face ca ziua nesfârşită ce tocmai trecuse să mi se pară scurtă; voi sta întins pe pătuţul cel mic, cât se poate de treaz, cu picioarele atârnând pe jos, până la prima geană de lumină a zilei de douăzeci şi doi noiembrie.

Şi a fost o noapte lungă. M-au chinuit întrebările şi regretele şi gândurile la Sadie. Cele mai rele. Dorul de ea era atât de puternic încât îmi provoca o suferinţă aproape fizică. La un moment dat, probabil mult după miezul nopţii (renunţasem să mă mai uit la ceas pentru că mişcarea lentă a acelor mi se părea prea deprimantă), am căzut într-un somn adânc şi fără vise. Dumnezeu ştie cât aş fi dormit dacă nu m-ar fi trezit cineva. Cineva care mă scutura cu blândeţe de mână.

– Haide, Jake. Deschide ochii.

Am făcut cum mi se spusese, deşi am fost absolut convins că încă mai dormeam şi că visam, atunci când am văzut persoana care stătea pe marginea patului lângă mine. Sigur că visam. Dar apoi am întins mâna, am atins blugii decoloraţi şi le-am simţit ţesătura sub palmă. Părul îi era prins în coadă, chipul nefardat, cicatricele de pe obrazul stâng clare şi unice. Sadie. Mă găsise.

Capitolul 28 1

22 noiembrie 1963 (vineri)

M-am ridicat şi am luat-o în braţe fără să mă gândesc la ce se petrecea. M-a îmbrăţişat şi ea, cât de tare a putut. Apoi am sărutat-o, bucuros să simt că e adevărată – amestecul de arome de tutun şi Avon. Rujul i se ştersese; îl mâncase aproape pe tot din cauza agitaţiei. Am simţit parfumul şamponului, al deodorantului, amestecat cu izul uleios al transpiraţiei pe care o declanşează încordarea nervoasă. Şi am atins-o: şoldul şi sânul şi cicatricele de pe obraz. Da, era adevărată.

– Cât e ceasul? am întrebat, pentru că mi se oprise credinciosul Timex.

– Opt şi un sfert.

– Glumeşti? Nu se poate!

– Ba se poate. Şi este normal să te miri aşa. De câtă vreme n-ai mai dormit ca lumea, în afară de pierderile astea bruşte de cunoştinţă de câte două ore?

Încercam să mă obişnuiesc cu ideea că Sadie era aici, în casa din Fort Worth unde locuiseră Lee şi Marina. Dar cum era posibil? Pentru numele lui Dumnezeu, cum? Şi nu doar la asta mă gândeam. Kennedy era de asemenea în Forth Worth şi ţinea chiar acum un discurs la Texas Hotel în faţa membrilor Camerei de Comerţ din oraş.

– Am valiza în maşină, a spus ea. Mergem cu Broscuţa sau cu Chevroletul tău acolo unde trebuie să mergem? S-ar putea să fie mai bine dacă am lua Broscuţa. E mai uşor de parcat. Chiar şi aşa, s-ar putea să plătim o căruţă de bani pentru un loc dacă nu plecăm chiar acum. Speculanţii au ieşit deja pe traseu. I-am văzut când am venit.

– Sadie…

Mi-am scuturat capul încercând să-mi limpezesc gândurile şi am început să mă încalţ. Aveam multe gânduri în cap, o sumedenie, dar se învârteau ca bucăţile de hârtie într-un ciclon şi nu mă puteam agăţa de niciunul.

– Aici sunt, mi-a răspuns ea.

Da. Asta era problema.

– Nu se poate să vii cu mine. E prea primejdios. Am crezut că ţi-am explicat, dar poate că nu am fost suficient de clar. Trecutul te muşcă atunci când încerci să-l schimbi. Ţi se repede la beregată, dacă îi dai ocazia.

– Ai fost foarte clar. Dar nu poţi să faci singur ce ai de făcut. Priveşte realitatea în faţă, Jake. Ai pus două sau trei kilograme la loc, dar tot eşti slab ca o sperietoare de ciori. Şchiopătezi şi şchiopătezi tare. Trebuie să te opreşti să-ţi odihneşti piciorul la fiecare două, trei sute de paşi. Ce te faci dacă o să fie nevoie să o iei la fugă?

N-am spus nimic. Dar o ascultam în timp ce mi-am întors şi reglat ceasul.

– Şi nu asta e cel mai rău lucru. Tu – au! Ce faci?

O ciupisem de coapsă.

– Vreau să mă conving că eşti reală. Tot nu pot să cred.

Air Force One urma să aterizeze pe Love Field peste trei ore. Şi cineva îi va da lui Jackie Kennedy un buchet de trandafiri. În celelalte oraşe din Texas primise trandafiri galbeni, dar buchetul primit în Dallas avea să fie roşu.

– Sunt reală şi sunt aici. Ascultă-mă, Jake. Cel mai rău lucru nu e că nu ţi-ai recăpătat puterile. Cel mai rău lucru e că adormi fără să vrei şi pe neaşteptate. Te-ai gândit la problema asta?

Mă gândisem mult.

– Dacă trecutul este aşa de răuvoitor cum zici tu că este, ce crezi că se va întâmpla dacă vei reuşi să te apropii de omul pe care îl urmăreşti, înainte ca el să apuce să apese pe trăgaci?

Trecutul nu era tocmai răuvoitor, nu acesta era cuvântul potrivit, dar am înţeles ce vrea să spună şi nu puteam să o contrazic.

– Nu ştii în ce te vâri.

– Ba ştiu foarte bine. Şi tu uiţi ceva extrem de important.

M-a apucat de mâini şi m-a privit în ochi.

– Nu sunt doar iubita ta, Jake… dacă asta sunt eu pentru tine…

– Şi tocmai de aia sunt atât de speriat că ţi-a trecut prin cap să vii aici.

– Spui că îl va împuşca cineva pe preşedinte, şi am motive să te cred, deoarece şi alte lucruri pe care le-ai prezis s-au dovedit a fi corecte. Până şi Deke este pe jumătate convins. „A ştiut că o să vină Kennedy aici înainte s-o ştie Kennedy însuşi”, spune el. „Inclusiv ziua şi ora. Şi a ştiut şi că Doamna o să vină cu el.” Dar te porţi de parcă ai fi singura persoană căreia îi pasă. Şi nu e aşa. Şi lui Deke îi pasă. Şi ar fi venit şi el dacă nu ar fi făcut iar treizeci şi nouă de grade. Şi mie îmi pasă. Nu l-am votat, dar