sunt cetăţean american, iar asta îl face să-mi fie şi mie preşedinte. Sună fals, sună demagogic?

– Nu.

– Bine, a exclamat cu ochii aruncând fulgere. Pentru că nu am nici cea mai mică intenţie să las un dement să-l împuşte aşa cum nu am nici cea mai mică intenţie să adorm brusc.

– Sadie…

– Lasă-mă să termin. Nu avem mult timp, aşa că te rog să-ţi ciuleşti urechile. Sunt ciulite?

– Da, doamnă.

– Bun. Nu scapi de mine. Îţi repet: nu. Vin şi eu. Dacă nu mă iei cu maşina ta, te voi urmări cu Broscuţa.

– Iisuse Hristoase, am oftat, fără să ştiu dacă era un blestem sau o rugăciune.

– Dacă ne vom căsători vreodată, voi face tot ce îmi vei cere, atâta vreme cât te vei purta frumos cu mine. Am fost educată să cred că aceasta este îndatorirea unei soţii.

(O, tu, copil al anilor şaizeci, am gândit eu.)

– Sunt gata să las totul în urmă şi să te urmez în viitor. Pentru că te iubesc şi pentru că sunt convinsă că viitorul despre care vorbeşti există. Probabil că nu-ţi voi mai da niciodată un ultimatum, dar îţi dau unul acum. Faci treaba asta împreună cu mine sau nu o mai faci deloc.

M-am gândit la ce mi-a spus. M-am gândit bine. M-am întrebat dacă vorbea serios. Răspunsul era la fel de clar ca şi cicatricele de pe chip.

Între timp, Sadie se uita la fetiţele desenate pe perete.

– Cine crezi că le-a desenat? Nu sunt urâte deloc.

– Rosette le-a făcut, i-am răspuns. Rosette Templeton. S-a întors în Mozelle împreună cu mămica ei după ce tăticul a avut un accident.

– Şi atunci tu te-ai mutat în locul lor?

– Nu. M-am mutat vizavi. O familie pe nume Oswald s-a mutat aici.

– Jake, aşa îl cheamă? Oswald?

– Da. Lee Oswald.

– Vin cu tine?

– Am de ales?

A zâmbit şi mi-a luat chipul în mâini. Până nu i-am văzut zâmbetul acela de uşurare nu-mi dădusem seama cât de speriată fusese tot timpul.

– Nu, iubitule. Nu ai. De aceea i se spune ultimatum.

2

I-am pus valiza în Chevrolet. Dacă îl opream pe Oswald (şi nu eram arestaţi) putea să-şi ia Broscuţa după aceea şi să se întoarcă în Jodie, unde va arăta foarte firesc pe locul ei din faţa casei. Dacă lucrurile nu mergeau bine – dacă nu reuşeam să-l împiedicăm pe Lee, sau reuşeam, dar eram daţi în urmărire pentru asasinarea lui – eram nevoiţi să fugim. Şi puteam fugi mai repede, mai departe şi mai puţin observaţi într-un Chevy V-8, nu într-o Broscuţă Volkswagen.

A observat pistolul când mi l-am pus în buzunarul interior al hainei mele sport şi m-a atenţionat.

– Nu. În buzunarul exterior.

Am ridicat din sprâncene.

– Ca să pot ajunge la el dacă te hotărăşti din senin că ai obosit şi că trebuie să tragi un pui de somn.

Am coborât aleea din faţa casei. Sadie îşi petrecuse geanta pe umăr. Prognoza meteo anunţase ploaie, dar mie mi se părea că meteorologii meritau un cartonaş galben. Cerul se limpezea.

Înainte ca Sadie să se urce alături de mine în maşină, am auzit o voce care m-a întrebat:

– Prietena ta, domnule?

M-am întors. Era fetiţa cu acnee. Doar că nu era acnee, nu era nici rubeolă, şi nu aveam nevoie să o întreb de ce nu era la şcoală. Era vărsat de vânt.

– Da, prietena mea.

– E frumoaaasă. Fără… şi a scos un câh, care, în mod grotesc, mi s-a părut cumva fermecător… chestia aia de pe faţă.

Sadie i-a surâs. Respectul pe care îl simţeam în faţa prezenţei de spirit şi a curajului ei nebun nu mai cunoştea limite.

– Cum te cheamă, drăguţo?

– Sadie, a răspuns fetiţa cu coarda. Sadie Van Owen. Şi pe tine?

– N-ai să crezi, dar şi pe mine mă cheamă tot Sadie.

Fetiţa a măsurat-o cu o privire plină de toată neîncrederea care mustea pe Mercedes Street.

– Ba nu!

– Ba da. Mă cheamă Sadie Dunhill.

S-a întors apoi spre mine:

– Ce părere ai de coincidenţa asta, George?

Nu era o coincidenţă, din câte ştiam eu, dar nu aveam timp de discuţii.

– Domnişoară Sadie Van Owen, vreau să te întreb ceva. Nu-i aşa că ştii unde e staţia de autobuz de pe Winscott Road?

– Sigur, şi-a dat fetiţa ochii peste cap ca şi cum ar fi vrut să mă întrebe: cât de tâmpită crezi că sunt? Auziţi, voi aţi avut vărsat?

Sadie a dat din cap.

– Şi eu am avut, am spus, aşa că nu este nicio problemă. Ştii care autobuz ajunge în centrul Dallasului?

– Numărul Trei.

– La ce intervale vine Numărul Trei?

– Cred că la jumătate de oră, dar s-ar putea să fie la sfert. Da’ ce treabă ai cu autobuzul când ai maşină? Când aveţi două maşini?

După expresia de pe chipul lui Sadie cea Mare, îmi puteam da seama că o frământă aceeaşi întrebare.

– Treaba mea. Şi apropo, ţine-te de urs.

Sadie Van Owen a zâmbit cu gura până la urechi:

– O ştii?

– De ani buni, i-am răspuns. Urcă-te, Sadie. Trebuie să pornim.

M-am uitat la ceasul meu cel nou. Nouă şi douăzeci.

3

– Spune-mi de ce te interesează autobuzele, mi-a cerut Sadie.

– Mai întâi spune-mi tu cum m-ai găsit.

– Când am ajuns la Eden Fallows şi nu te-am mai găsit, întâi am ars biletul, aşa cum m-ai rugat, apoi m-am dus să-l întreb pe bătrânul de alături dacă ştie ceva.

– Domnul Kenopensky.

– Da. Nu ştia nimic. Ajunsese şi terapeuta, care se aşezase pe treptele de la intrare. Nu era deloc bucuroasă că nu eşti acasă. Mi-a zis că făcuse schimb de tură cu Doreen pentru ca Doreen să se poată duce să-l vadă pe Kennedy.

Staţia de pe Winscott Road era chiar în faţa noastră. Am încetinit ca să văd dacă era afişat vreun orar pe peretele adăpostului micuţ, dar nu, nu era. Am intrat într-un loc de parcare cam la o sută de metri mai în faţă.

– Ce faci?

– Fac rost de o poliţă de asigurare. Dacă autobuzul nu vine până la nouă, plecăm mai departe. Termină de povestit.

– Am sunat la toate hotelurile din centrul Dallasului, dar nimeni n-a vrut să stea de vorbă cu mine, atât de ocupaţi sunt. Şi atunci l-am sunat pe Deke şi el a sunat la poliţie. Şi le-a spus că ştie dintr-o sursă