Mă uitam în oglinda retrovizoare după autobuz, dar auzind ce a făcut, m-am uitat şocat la Sadie. Şi, împotriva voinţei mele, m-am simţit şi cuprins de admiraţie faţă de Deke. Nu ştiam cât anume ajunsese să creadă din tot ce-i spusese Sadie, dar, oricum, se expusese unor riscuri foarte mari.

– Şi ce s-a întâmplat? A spus cum îl cheamă?

– N-a apucat. I-au închis telefonul în nas. Cred că aşa am început să te cred când spui că trecutul se apără. De fapt, pentru tine toată povestea asta e un fel de carte de istorie vie, nu-i aşa?

– Nu mai este.

A apărut un autobuz hodorogit, galben cu verde, pe care scria 3 MAIN STREET DALLAS 3. A oprit în staţie şi toate uşile s-au deschis pe balamale de acordeon. S-au urcat doi sau trei pasageri care, fără îndoială, aveau să călătorească în picioare. Când autobuzul a trecut pe lângă noi, am observat că era plin şi am mai văzut şi o femeie cu o sumedenie de insigne cu chipul lui Kennedy prinse la pălărie. Mi-a făcut veselă semne cu mâna şi, cu toate că privirile ni s-au întâlnit numai preţ de o secundă, i-am simţit emoţia, încântarea şi anticiparea.

Am băgat Chevroletul în viteză şi am pornit după autobuz. La spatele acestuia, parţial ascunsă de gazele maronii de eşapament, o tânără radioasă ne privea surâzătoare din reclama Clairol, spunându-ne că viaţa merită trăită dacă eşti blondă. Sadie a început să fluture mâna demonstrativ.

– Câh! Stai mai în urmă! Pute!

– Tu, care fumezi un pachet pe zi, spui asta? am exclamat, dar avea dreptate, duhoarea era insuportabilă.

În plus, nu mai era nevoie să mă ţin acum pe urmele lui, pentru că aflasem că fetiţa cu coarda nu se înşelase asupra numărului. Probabil avusese dreptate şi în legătură cu intervalele la care circula. În zile obişnuite s-ar fi putut să vină la fiecare jumătate de oră, doar că aceasta nu era o zi obişnuită.

– Şi am mai plâns, pentru că am crezut că ai plecat de tot. Mi-a fost teamă pentru tine şi te-am şi urât.

O înţelegeam, dar tot eram de părere că făcusem ceea ce trebuia, aşa că era mai bine să nu spun nimic.

– L-am sunat iarăşi pe Deke. M-a întrebat dacă ai spus vreodată ceva despre o ascunzătoare de-a ta, din Dallas, sau mai degrabă din Fort Worth. I-am zis că nu-mi aduc aminte aşa ceva. Şi el mi-a spus că poate ai scăpat vreun cuvânt când ai fost în spital, pentru că nu erai cu minţile la tine. Şi mi-a spus să mă gândesc bine. De parcă nu asta făceam. M-am întors la domnul Kenopensky, sperând că i-ai spus lui ceva. Şi deja se făcuse seară şi era ora mesei. Şi el a zis că nu-şi aduce aminte, dar chiar atunci a venit fiul lui care a adus friptură pentru cină şi m-au invitat să stau cu ei la masă. Şi domnul K a început să povestească – ştie o mulţime de întâmplări de pe vremuri…

– Ştiu că ştie.

În faţa noastră, autobuzul cotea înspre est, pe Vickery Boulevard. Am semnalizat şi l-am urmat, având, totuşi, grijă să rămân suficient de mult în spate, ca să nu ne sufocăm cu mirosul de motorină arsă.

– Am auzit vreo treizeci pe puţin. Despre văcari şi fermieri şi bandiţi.

– A fost cel mai bun lucru pe care l-am putut face atunci, să-l ascult şi să încetez să-mi storc creierii. Şi ştii cum se întâmplă atunci când te relaxezi, îţi vin în minte tot felul de lucruri. Şi când mă întorceam la tine acasă, mi-am adus brusc aminte că ai spus că ai pomenit despre locuinţa ta de pe Cadillac Street. Ştiai totuşi că nu acesta e numele corect, dar că era ceva asemănător.

– Of, Doamne, uitasem cu totul de asta.

– Era ultima mea şansă. L-am sunat iar pe Deke. N-avea hărţi acasă, dar ştia că sunt hărţi bune la bibliotecă. Aşa că s-a dus până acolo – probabil că şi-a scuipat plămânii de atâta tuse, că tot nu i-a trecut viroza – le-a luat şi m-a sunat din cancelarie. În Dallas, a găsit o Ford Avenue, un Chrysler Park şi câteva străzi Dodge. Dar niciuna dintre ele nu aveau aerul de Cadillac, dacă pricepi ce vreau să spun. Apoi a descoperit o Mercedes Street în Fort Worth. Şi am vrut să plec imediat într-acolo, dar mi-a spus că dacă aştept până dimineaţă, o să am mai multe şanse să-ţi găsesc maşina.

M-a strâns de braţ. Avea mâna rece.

– A fost cea mai lungă noapte din viaţa mea, om rău ce eşti. N-am pus geană pe geană.

– Lasă, că am compensat eu, deşi n-am adormit decât spre dimineaţă. Dacă n-ai fi apărut, probabil că aş fi dormit pe timpul asasinatului.

Cât de tare ar fi fost asta?

– Mercedes are patru cvartale. Şi m-am tot învârtit cu maşina în jurul lor. Şi la un moment dat am văzut că strada se termină într-o parcare de lângă o clădire mare care arată ca un magazin.

– Cam aşa şi e. E un depozit al Montgomery Ward.

– Şi tot nici urmă de tine. N-ai idee cum mă simţeam. Atunci…

Pe buze i s-a întins un zâmbet radios, în ciuda cicatricelor.

– Atunci am văzut Chevroletul cel roşu cu eleroanele alea aiurite care seamănă cu sprâncenele de femeie. Strălucitor ca o reclamă cu neon. Şi, de bucurie, am urlat şi am lovit cu pumnul în bordul Broscuţei până a început să mă doară mâna. Şi acum uite…

S-a auzit un bubuit din partea dreapta-faţă a maşinii şi ne-am pomenit că ne îndreptăm spre un felinar. De sub Chevrolet veneau nişte bufnituri surde. Am tras de volan. M-am speriat de cât de lipsit de reacţii era, dar am reuşit totuşi să evit să ne ciocnim frontal de stâlp. Dar partea din dreptul lui Sadie l-a şters, scoţând un scârţâit oribil de metal pe metal. Portiera ei s-a curbat înspre înăuntru şi am tras-o spre mine. Ne-am oprit cu capota atârnând deasupra trotuarului şi maşina înclinată înspre dreapta. Asta n-a fost o pană de cauciuc, mi-am spus. Asta a fost o avarie