Sadie s-a uitat înfricoşată la mine. Am început să râd. Aşa cum am arătat şi mai înainte, sunt momente când nu poţi face altceva.

– Bine ai venit în trecut, Sadie, i-am zis. Aşa se trăieşte aici.

N-a putut să coboare pe partea ei; portiera trebuia forţată cu o rangă. A trecut pe locul meu şi a coborât pe acolo. Câţiva trecători se opriseră să caşte gura. Nu prea mulţi.

– Doamne, ce s-a întâmplat? a întrebat o femeie cu un cărucior.

Mi-a devenit clar imediat ce am ajuns în faţa maşinii. Roata din dreapta pur şi simplu se desprinsese din locul ei. Zăcea la vreo zece metri în spatele nostru, într-o groapă din asfalt. Ciotul frânt al axului sclipea în soare.

– Mi-a explodat roata, i-am spus femeii cu cărucior.

– Vai de mine, a exclamat ea.

– Ce ne facem? mi-a şoptit Sadie.

– Ne-am făcut o poliţă de asigurare, acum o revendicăm. Mergem în staţia de autobuz.

– Valiza mea…

Da, mi-am dat eu seama. Şi însemnările lui Al. Şi manuscrisele mele – romanul de tot căcatul care nu contează câtuşi de puţin şi jurnalul meu care este foarte important. Plus rezerva de bani. M-am uitat la ceas. Nouă şi un sfert. La Texas Hotel, Jackie începuse să se îmbrace cu taiorul cel roz. După aproximativ o oră de discuţii, coloana prezidenţială se va îndrepta spre baza Carswell a Forţelor Aeriene Americane, unde se afla avionul uriaş. Având în vedere distanţa dintre Fort Worth şi Dallas, piloţii abia vor avea timp să ridice trenul, că vor şi trebui să aterizeze.

Am încercat să mă gândesc.

– Vreţi să daţi un telefon de la mine? ne-a întrebat femeia cu copilul în cărucior. Stau chiar vizavi.

S-a uitat mai bine la noi, observând cicatricele lui Sadie şi şchiopătatul meu.

– Sunteţi răniţi?

– Nu, n-am păţit nimic, i-am răspuns, luând-o pe Sadie de mână. Vreţi să fiţi bună să sunaţi la un service şi să le cereţi să remorcheze maşina? Ştiu că vă cerem mult, dar ne grăbim îngrozitor de tare.

– Şi i-am spus că mi se pare că se clatină, a intervenit Sadie, care îşi pusese accentul tărăgănat de Georgia. Slavă cerului că nu eram pe şosea.

Şoo-sea.

– E un service la vreo două străzi de aici, a arătat femeia înspre nord. Cred că aş putea să-l plimb pe acesta mic până acolo.

– O, ne-aţi salva viaţa, doamnă, a exclamat Sadie.

Şi-a scos portofelul din geantă şi i-a dat o bancnotă de douăzeci.

– Vă rog să le daţi banii ăştia din partea noastră. Ne pare rău că vă deranjăm aşa, dar dacă nu-l văd pe Kennedy, o să mo-or.

Femeia cu căruciorul a zâmbit.

– O, Doamne, dar cu banii ăştia plătiţi două remorcări. Dacă aveţi şi o bucăţică de hârtie, vă scriu o chitanţă…

– Nu-i nevoie, am spus eu. Avem încredere în dumneavoastră. Dar poate ar fi bine să las un bileţel sub ştergător.

Sadie m-a privi întrebător… întinzându-mi un pix şi un carneţel cu un puşti saşiu desenat pe copertă. MAREA ZĂPĂCEALĂ, scria sub rânjetul lui larg. MAREA ŞI BUNA MOŢĂIALĂ.

Şi multe ecouri răsunau acum, dar nu aveam timp să mă gândesc la formularea aceea. Am scris la repezeală câteva cuvinte, am împăturit bucata de hârtie şi am pus-o sub lama ştergătorului.

– Jake? Te simţi bine?

– Da. Tu?

– M-a pocnit uşa şi probabil că o să am o vânătaie cam mare pe umăr, dar în rest sunt bine. Cred că n-aş mai fi fost aşa dacă ne izbeam de stâlpul ăla. Şi nici tu. Pentru cine era biletul?

– Pentru cine remorchează maşina.

Şi mă rugam la Dumnezeu ca persoana respectivă să facă ce îl rugam eu în bilet.

– O să ne gândim la asta când o să ne întoarcem.

Dacă o să ne întoarcem.

Următoarea staţie era la distanţă de jumătate de cvartal. Lângă stâlp aşteptau trei negrese, două femei albe şi un hispanic, amestec de rase atât de bine echilibrat încât puteai crede că este vorba despre castingul pentru Lege şi ordine, brigada specială. Ne-am alăturat lor. Eu m-am aşezat pe băncuţa din adăpost, lângă o a şasea femeie, o doamnă afro-americană ale cărei dimensiuni grandioase erau împachetate într-o uniformă albă din vâscoză ce urla din toate cusăturile „Menajeră de Albi Bogaţi”. La piept avea prinsă o cocardă pe care scria ALĂTURI DE J.F.K. ÎN ’64.

– Probleme cu piciorul, domnule? m-a întrebat ea.

– Da.

În buzunarul de la haină aveam patru pliculeţe cu prafuri împotriva durerilor de cap. Am băgat mâna pe lângă revolver, am scos două, le-am desfăcut şi mi le-am vărsat în gură.

– O să-ţi nenoroceşti rinichii dacă iei medicamentele aşa, mi-a zis femeia.

– Ştiu. Dar trebuie să mă ţin pe picioare ca să-l văd pe preşedinte.

Pe faţă i-a înflorit un zâmbet larg.

– Mie-mi spui?

Sadie era pe bordură şi se uita nerăbdătoare după un Număr Trei.

– Autobuzele merg prost astăzi, a observat menajera, dar o să vină unul imediat. Nici vorbă să nu-l văd pe Kennedy, nu, domne’!

Ora nouă treizeci şi niciun autobuz, dar durerea din genunchi mi se redusese la o jenă surdă. Dumnezeu să binecuvânteze prafurile Goody.

Sadie a venit spre mine.

– Jake, poate ar trebui să…

– Uite un Trei, a spus menajera şi s-a ridicat în picioare.

Era o cucoană impresionantă, de culoarea ebonitei, mai înaltă decât Sadie cu cel puţin trei centimetri, cu părul îndreptat, des şi lucios.

– Bravo! O să mă opresc chiar în Dealey Piaza, ca să văd mai bine. Am şi nişte sanvişe în geantă. Şi o să mă audă el când o să strig?

– Sunt convins că o să te audă, i-am spus.

A izbucnit în râs.

– Pe cinstea mea că o să mă audă! Şi el, şi Jackie! Amândoi!

Autobuzul era plin, dar cei din staţie s-au îngrămădit şi ei. Sadie şi cu mine am fost ultimii care să ne urcăm, dar şoferul, supărat ca un agent de bursă în Vinerea Mare, a întins mâna spre noi.

– Ajunge! E plin! Sunt îngrămădiţi ca sardelele! Aşteptaţi-l pe următorul!

Sadie mi-a aruncat o privire disperată, dar înainte să apuc să zic ceva, doamna cea voluminoasă a intervenit în numele