– Nu, nu, lasă-i să urce. Bărbatul e şchiop de un picior, iar doamna are şi ea probleme după cum se vede. Şi ea e slabă, iar el e şi mai slab. Lasă-i să urce sau te dau la o parte şi mă pun eu la volan. Ştiu cum se conduce un autobuz. Taica m-a învăţat.

Şoferul s-a uitat în sus la ea, şi-a dat ochii peste cap şi ne-a făcut semn să ne urcăm. Când am vrut să pun monedele în automatul de bilete, l-a acoperit cu o mână cărnoasă.

– Lasă-le naibii de bilete, duceţi-vă în spatele liniei albe. Dacă puteţi.

A clătinat din cap cu tristeţe şi resemnare.

– În ruptul capului nu înţeleg de ce nu au suplimentat cursele de azi cu încă vreo zece autobuze.

A tras de mânerul cromat. S-au închis uşile şi în faţă, şi în spate. Frânele pneumatice s-au destins cu un şuierat lung şi am pornit. Încet, dar sigur.

Îngerul meu nu isprăvise cu noi. A început să se răţoiască la doi muncitori, unul alb şi unul negru, care stăteau în spatele şoferului, cu cutiile cu prânzul pe genunchi.

– Ridicaţi-vă şi lăsaţi-i să stea jos pe domnul şi pe doamna! Nu vedeţi că are un picior defect? Şi tot se duce să-l vadă pe Kennedy!

– Nu e nevoie, doamnă, am spus eu.

Nu m-a luat în seamă.

– Haide, sus, ce, aţi fost crescuţi în pădure?

S-au sculat de pe scaune şi şi-au croit drum cu coatele pe intervalul aglomerat. Muncitorul cel negru s-a uitat urât la menajeră:

– O mie nouă sute şaizeci şi trei şi tot dau locul meu unui alb.

– Taci, măi! i-a spus prietenul alb.

Negrul s-a uitat mai bine la mine. Nu ştiu ce anume a văzut, că mi-a arătat cele două locuri libere.

– Stai jos înainte să cazi de-a-mpicioarelea, Jackson.

M-am aşezat lângă geam. Sadie a mulţumit în şoaptă şi s-a aşezat alături. Autobuzul se legăna greoi ca un elefant bătrân care tot mai poate alerga dacă i se dă ocazia. Menajera stătea în picioare lângă noi, protejându-ne, parcă. Se ţinea de bară şi îşi balansa şoldurile la fiecare curbă. Şi avea ce să balanseze. M-am uitat iarăşi la ceas. Acele se grăbeau spre ora 10:00; curând vor trece peste. Sadie s-a înclinat spre mine, gâdilându-mă cu părul pe obraz şi pe gât.

– Unde ne ducem şi ce o să facem când vom ajunge acolo?

Am vrut să mă întorc spre ea, dar mi-am ţinut privirea înainte anticipând problemele. Anticipând următoarea lovitură. Acum eram pe West Division Street, care era şi Highway 180. Curând vom ajunge în Arlington, viitorul cartier general al echipei de baseball Texas Rangers, preferata lui George W. Bush. Dacă totul merge bine, vom ajunge la marginea Dallasului la zece şi jumătate, cu două ore înainte ca Oswald să pună primul glonţ în blestemata aia de puşcă italienească. Doar că atunci când încerci să schimbi trecutul, lucrurile merg rareori bine.

– Fă ce fac şi eu, i-am spus. Fii cu ochii în patru.

Am trecut pe la sud de Irving, unde soţia lui Lee îşi revenea după naşterea celui de-al doilea copil din urmă cu doar o lună. Călătoria era foarte înceată şi rău mirositoare. Jumătate din pasagerii din autobuzul plin până la refuz fumau. Afară (unde probabil că aerul era puţin mai respirabil), străzile se sufocau sub puhoiul de maşini. Pe geamul din spate al uneia era scris cu săpun TE IUBIM, JACKIE, iar pe al alteia IEŞI DIN TEXAS ŞOBOLAN COMUNIST. Autobuzul gâfâia şi se clătina. Cârduri din ce în ce mai numeroase de oameni aşteptau în staţii şi scuturau ameninţător pumnii când şoferul nici măcar nu încetinea.

La zece şi un sfert am intrat pe Harry Hines Boulevard şi am trecut pe lângă un semn care indica drumul spre aeroportul Love Field. Accidentul s-a petrecut la trei minute după aceea. Tot sperasem să nu se întâmple, dar îl aşteptasem, aşa că atunci când camionul cu benă a trecut pe roşu prin intersecţia dintre Hines şi Inwood Avenue, eram pregătit să îl întâmpin. Mai văzusem un asemenea accident pe drumul spre cimitirul Longwood din Derry.

Am apucat-o pe Sadie de ceafă şi i-am împins capul pe genunchi.

– Jos!

O secundă mai târziu am fost aruncaţi în porţiunea dintre scaunul şoferului şi zona pasagerilor. Geamurile s-au spart. S-a auzit scrâşnetul metalului. Cei din picioare au fost aruncaţi urlând înainte, într-un maldăr de membre, genţi şi pălării de sărbătoare. Muncitorul cel alb, cel care spusese Taci, măi, era încovoiat peste automatul de bilete din capătul intervalului. Menajera cea uriaşă dispăruse pur şi simplu, îngropată sub o avalanşă de trupuri.

Lui Sadie îi sângera nasul şi avea o contuzie sub ochiul drept, care se umfla ca aluatul de pâine. Şoferul căzuse peste volan. Parbrizul din faţă se spărsese, dar prin el nu se vedea strada, ci o bucată de metal pe care înfloriseră pete de rugină. ĂRI PUBLICE DALL. Mirosul înţepător al bitumului fierbinte pe care îl transporta era foarte puternic.

Am întors-o pe Sadie cu faţa la mine.

– Ai păţit ceva la cap? Ţi-e bine?

– Sunt bine, doar puţin zguduită. N-aş fi fost bine dacă n-ai fi ţipat atunci când ai ţipat.

Gemete şi strigăte de durere se auzeau din grămada din faţa autobuzului. Un bărbat, probabil cu braţul rupt, s-a extras dintre ceilalţi pasageri prăbuşiţi şi l-a scuturat pe şofer, care s-a rostogolit jos de pe scaun. Din mijlocul frunţii îi ieşea un ciob de sticlă.

– O, Hristoase! a exclamat bărbatul cu braţul rupt. Cred că a murit!

Sadie a ajuns până la individul care se lovise de automatul pentru bilete şi l-a adus la scaunele noastre. Era alb la faţă şi gemea. Mi-am dat seama că se lovise cu testiculele de aparat; avea înălţimea potrivită. Prietenul lui negru m-a ajutat s-o ridic pe menajeră, dar nu cred că am fi reuşit dacă femeia n-ar fi fost pe de-a întregul conştientă şi nu ar fi făcut ea mare parte din treabă. Căci discutăm despre o sută cincizeci de kilograme în viu. Sângera la greu dintr-o rană de la tâmplă, iar uniforma aceasta nu avea să-i mai fie vreodată de folos. Am întrebat-o dacă se simte bine.

– Cred