În spatele nostru, tumultul se înteţea. Foarte curând se va transforma în panică. I-am cerut lui Sadie să se ţină cu braţele de mijlocul meu. Poate că eu ar fi trebuit să mă sprijin de ea, dacă aş fi stat să mă gândesc la halul în care mi-era genunchiul, dar instinctul e instinct.

– Trebuie să-i ajutăm pe oamenii ăştia să iasă din autobuz, i-am zis muncitorului negru. Roteşte mânerul.

A încercat, dar nu a reuşit să-l mişte.

– E blocat!

M-am gândit că e o aiureală. M-am gândit că trecutul îl blochează. Şi nici nu îl puteam ajuta să tragă de el. Nu aveam decât o mână sănătoasă. Menajera – cu uniforma îmbibată de sânge pe o parte – m-a împins din drum, aproape răsturnându-mă. Am simţit cum slăbeşte strânsoarea braţelor lui Sadie, dar s-a încleştat la loc. Pălăria menajerei se strâmbase, iar voalul era pătat cu sânge. Efectul era decorativ într-o manieră sinistră: parcă erau bobiţe de ilice. Şi-a aranjat pălăria la unghiul corespunzător, apoi a apucat mânerul din crom al uşii, alături de muncitorul cel negru.

– Am să număr până la trei şi o să tragem de nenorocitul ăsta, i-a ordonat ea. Gata?

Bărbatul a dat din cap.

– Unu… doi… trei!

Au tras… mai degrabă, ea a tras, atât de tare că i s-a descusut rochia la umăr. Uşile s-au deschis. Din spate s-au auzit urale lipsite de vlagă.

– Mulţu… a început Sadie, dar eu mă pusesem deja în mişcare.

– Repede. Înainte să ne calce în picioare. Nu-mi da drumul.

Am coborât primii din autobuz. Am întors-o pe Sadie cu faţa spre Dallas.

– Haide.

– Jake, oamenii ăia au nevoie de ajutor!

– Şi sunt convins că ajutorul e pe drum. Nu te uita în urmă. Uită-te numai înainte, pentru că de acolo o să vină necazurile următoare.

– Ce necazuri? Câte mai sunt?

– Câte poate arunca trecutul peste noi, i-am răspuns.

Douăzeci de minute ne-au trebuit ca să parcurgem patru străzi de la locul unde autobuzul cu Numărul Trei îşi dăduse obştescul sfârşit. Genunchiul mi se umflase rău. Pulsa cu fiecare bătaie a inimii. Ne-am oprit lângă o bancă şi Sadie mi-a spus să mă aşez.

– N-avem timp.

– Stai jos, domnule.

M-a împins pe neaşteptate, iar eu m-am prăbuşit pe băncuţa pe care se afla o reclamă de pompe funebre. Sadie a dat energic din cap, aşa cum face orice femeie care a rezolvat o sarcină neplăcută, apoi s-a îndreptat cu hotărâre spre mijlocul bulevardului Harry Hines, scotocind în geantă. Am uitat pentru moment de chinul din genunchi, căci inima mi-era ocupată să mi se caţere în gât şi să se oprească.

O maşină a trecut razant pe lângă ea, claxonând. A reuşit s-o evite virând la mai puţin de jumătate de metru. Fără să oprească, şoferul a ameninţat-o cu pumnul, apoi, considerând că merită şi un compliment adiţional, i-a arătat degetul mijlociu. Am strigat la ea să se întoarcă pe trotuar, dar nici nu s-a uitat la mine. Şi-a scos portofelul, cu maşinile vâjâind pe lângă ea, dându-i părul pe spate şi dezvelindu-i obrazul cu cicatrice. Era calmă ca o dimineaţă senină de primăvară. A găsit ce căutase, a pus portofelul la loc în geantă, apoi a ridicat o bancnotă verde deasupra capului. Parcă era o majoretă la o competiţie importantă între licee. Şi a început să ţipe:

– Cincizeci de dolari! Cincizeci de dolari ca să ajung în Dallas! Main Street! Main Street! Trebuie să-l văd pe Kennedy! Cincizeci de dolari!

N-o să meargă, mi-am spus. Doar o să fie călcată de trecutul încăpăţânat şi vicle…

Un Studebaker mâncat de rugină a urlat din frâne oprindu-se în faţa ei. Motorul zăngănea şi păcănea. O orbită goală se căscase în locul unuia dintre faruri. Din maşină a coborât un bărbat în maiou şi pantaloni lăbărţaţi. Pe cap (îndesată până la urechi) avea o pălărie de cowboy din fetru verde, cu o pană la bandă. Rânjea. Rânjetul îi etala dantura cu cel puţin şase dinţi lipsă. I-am aruncat doar o privire şi m-am gândit: încep problemele.

– Coană, eşti nebună, i-a zis cowboyul cu Studebaker.

– Vrei sau nu cincizeci de dolari? Du-ne la Dallas.

Bărbatul s-a uitat chiorâş la bancnotă, la fel de nepăsător ca şi Sadie la maşinile care dansau şi claxonau pe lângă ei. Şi-a scos pălăria, şi-a bătut-o de pantalonii care-i atârnau pe şoldurile aschilambice, apoi şi-a pus-o înapoi pe cap, îndesând-o iarăşi până când borul i-a atins vârfurile urechilor clăpăuge.

– Coană, aia nu-i cincizeci, e zece.

– Restul e în portmoneu.

– Atunci, ce-ar fi să-l iau?

I-a înşfăcat geanta voluminoasă de una din curele. M-am dat jos de pe trotuar, dar mi-am dat seama că n-o să reuşesc să intervin la timp. Şi chiar dacă ajungeam la ei, probabil că m-ar fi bătut de mi-ar fi sunat apa-n cap. Aşa slăbănog cum era, tot era mai zdravăn decât mine. Şi avea şi două braţe bune.

Dar Sadie nu s-a dat bătută. Trasă în direcţii opuse, geanta se deschisese, căscând o gură a agoniei. A băgat mâna înăuntru şi a scos un cuţit de bucătărie care mi se părea cunoscut. L-a lovit pe individ, despicându-i pielea antebraţului. Tăietura începea de la încheietura mâinii şi se ducea până la cutele murdare de la cot. Omul a urlat de durere şi surpriză, a dat drumul curelei şi s-a dat înapoi, holbându-se la ea.

– Căţea nebună, m-ai tăiat!

S-a repezit la portiera lăsată deschisă a maşinii care îşi continua ritualul sinucigaş. Sadie a făcut câţiva paşi înspre el lovind aerul cu cuţitul. Părul îi căzuse în ochi. Buzele i se strânseseră într-o linie aprigă. Caldarâmul se umpluse de sângele care curgea din braţul cowboyului cu Studebaker. Maşinile continuau să treacă pe lângă ei. Nu mi-a venit să-mi cred urechilor când am auzit pe cineva încurajând-o:

– Atinge-l, cucoană!

Cowboyul cu Studebaker s-a retras către trotuar, nescăpând cuţitul din ochi. Fără să mă privească, Sadie a spus:

– Ai legătura, Jake.

N-am înţeles pentru moment, apoi mi-am adus aminte de pistol. L-am scos din buzunar şi l-am îndreptat spre el.

– Îl vezi, texanule? E încărcat.

– Eşti la fel de