Îşi ţinea acum braţul la piept, colorând maieul cu sânge. Sadie s-a repezit la maşină şi a deschis portiera din dreapta. S-a uitat la mine peste capotă şi mi-a făcut un semn nerăbdător. Nu crezusem că o puteam iubi mai mult, dar atunci mi-am dat seama cât de mult mă înşelasem.

– Ar fi trebuit ori să iei banii, ori să nu te opreşti, am zis. Haide, să-ţi văd mersul. Acum, sau îţi vâr un glonţ în picior, de n-o să mai poţi merge deloc.

– Eşti o jigodie ordinară, a comentat el.

– Da, sunt. Şi tu eşti un hoţ împuţit pe cale să fie împuşcat.

Am tras trăgaciul. Cowboyul cu Studebaker n-a stat să vadă dacă vorbeam serios. A făcut stânga-mprejur şi s-a grăbit pe Hines înspre vest, cu capul în pământ şi cu braţul strâns la piept, înjurând şi lăsând o dâră de sânge după el.

– Şi să nu te opreşti până nu ajungi la aeroport! am strigat după el. Mai ai cinci kilometri! Salută-l pe preşedinte!

– Urcă-te în maşină, Jake. Hai să plecăm până nu vine poliţia.

M-am urcat la volanul Studebakerului, strâmbându-mă de durere la protestele genunchiului umflat. Avea schimbător de viteze standard şi pedale, ceea ce însemna că trebuia să-mi folosesc piciorul vătămat pe ambreiaj. Am dat scaunul înapoi cât de mult se putea, auzind zgomotele foşnite ale gunoaielor strivite pe bancheta din spate, şi am pornit.

– Cuţitul, am spus. E…

– Cel cu care m-a tăiat Johnny, da. Şeriful Jones mi l-a înapoiat după anchetă. A crezut că-i al meu şi probabil a avut dreptate, dar nu-i din casa de pe Bee Tree. Sunt aproape sigură că Johnny l-a adus din casa noastră din Savannah. De atunci îl port cu mine mereu. Pentru că vreau să am ceva cu care să mă apăr pentru orice eventualitate…

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

– Iar asta este o eventualitate, nu-i aşa? Este cea mai clară eventualitate din toate.

– Pune-l la loc în geantă.

Am apăsat ambreiajul, îngrozitor de rigid, şi am reuşit să trec maşina în viteza a doua. Înăuntru mirosea ca într-un coteţ de găini care n-a mai fost curăţat de cel puţin zece ani.

– O s-o umplu toată de sânge.

– Nu contează, pune-l la loc. Nu poţi să te fâţâi pe aici cu un cuţit în mână, mai ales când e aşteptat preşedintele. Iubita mea, ai fost mai mult decât vitează.

A ascuns cuţitul şi a început să se frece la ochi cu pumnii, ca o fetiţă care şi-a julit genunchii.

– Cât e ceasul?

– Unşpe fără zece. Kennedy aterizează pe Love Field în patruzeci de minute.

– Totul e împotriva noastră, a şoptit ea. Nu-i aşa?

I-am aruncat o privire şi am spus:

– Acum înţelegi.

Reuşisem să ajungem pe North Pearl Street când a explodat motorul Studebakerului. De sub capotă ieşea abur dens. Ceva metalic se lovea de asfalt. Sadie a scos un strigăt de supărare, s-a lovit cu pumnul de picior şi a folosit câteva cuvinte urâte, dar eu eram aproape fericit. Nu mai trebuia să mă mai chinuiesc cu ambreiajul. Am pus schimbătorul de viteze în poziţie neutră şi am lăsat maşina care fierbea în clocote să ruleze singură în josul străzii. S-a oprit în faţa unei alei pe macadamul din faţa căreia erau vopsite cuvintele NU BLOCAŢI, dar această infracţiune mi s-a părut nesemnificativă după un atac cu o armă letală şi furtul unei maşini.

Am coborât şi am şontâcăit până la trotuar. Sadie ajunsese deja acolo.

– Acum cât e? m-a întrebat ea.

– Unşpe douăzeci.

– Până unde trebuie să mergem?

– Texas School Book Depository este pe colţul dintre Houston şi Elm. Cinci kilometri. Poate mai mult.

Nici nu apucasem să rostesc cuvintele când am auzit zgomot de avioane deasupra noastră. Am ridicat ochii şi am văzut Air Force One venind la aterizare.

Sadie şi-a dat părul pe spate cu un gest obosit.

– Şi acum ce facem?

– Acum o să mergem pe jos.

– Ia-mă de umeri. O să te sprijin eu.

– N-am nevoie, iubito.

Dar după două străzi, am avut nevoie.

Am ajuns la intersecţia dintre North Pearl şi Ross Avenue la unsprezece treizeci, exact când Boeingul 707 al lui Kennedy oprea în faţa oficialităţilor venite să-l întâmpine pe preşedinte. Printre acestea se afla şi femeia cu buchetul de trandafiri roşii. Colţul din faţa noastră era dominat de catedrala Santuario de Guadalupe. Pe trepte, lângă o statuie reprezentând o sfântă cu braţele întinse, stătea un om, cu cârjele din lemn sprijinite într-o parte, şi cu o oală smălţuită în partea cealaltă. De oală sprijinise o bucată de carton pe care scrisese ÎS OLOG TARE! VĂ ROG DAŢI CE PUTETI FIŢI BUNI SAMARITENI DUMNEZEU VĂ IUBEŞTE.

– Unde sunt cârjele tale, Jake?

– În dulapul din dormitor de la Eden Fallows.

– Ţi-ai uitat cârjele?

Femeile se pricep de minune la întrebările retorice, nu-i aşa?

– Nu prea le-am folosit în ultima vreme. Mă descurc destul de bine pe distanţe mici.

Explicaţia asta a sunat ceva mai bine decât dacă aş fi recunoscut că nu mă gândisem decât la cum să plec cât mai repede din complexul de sănătate înainte ca ea să ajungă acolo.

– Ţi-ar prinde bine acum.

A alergat cu agilitate de invidiat spre treptele catedralei şi i-a spus ceva cerşetorului. Când am reuşit să ajung şi eu, deja erau în faza negocierilor.

– Un set de cârje ca astea costă nouă dolari şi tu vrei cincizeci pe una?

– Am nevoie măcar de una ca să ajung acasă, a sunat explicaţia lui logică. Iar prietenul tău pare a avea nevoie teribilă de una.

– Şi cum rămâne cu Dumnezeu care ne iubeşte şi cu bunul samaritean?

– Păi, uite cum rămâne, i-a răspuns cerşetorul frecându-şi gânditor bărbia ţepoasă. Dumnezeu vă iubeşte cu adevărat, dar eu nu sunt decât un biet olog. Dacă nu vă plac condiţiile mele, faceţi ca fariseii şi treceţi pe trotuarul celălalt. Eu aşa aş face în locul vostru.

– Sunt convinsă. Dar dacă ţi le-aş lua, pur şi simplu, om lacom de bani ce eşti?

– Cred că ai putea să mi le iei, dar atunci Dumnezeu nu te-ar mai iubi, a răspuns izbucnind în hohote de râs ciudat de vesele pentru un invalid. Şi o ducea mai bine cu dantura decât cowboyul cu Studebaker, dar nu cu mult mai bine.

– Dă-i