– Sigur c-o să i-i dau. Dar nu-mi place să fiu futută la bani.

– Coniţă, asta-i o ocară la adresa tuturor bărbaţilor, dacă nu te superi că-ţi spun.

– Ai grijă cum vorbeşti, l-am repezit. Doamna e logodnica mea.

Unsprezece patruzeci.

Cerşetorul nu mi-a dat atenţie. Se uita la portofelul lui Sadie.

– E plin de sânge. Te-ai tăiat la bărbierit?

– Nu încerca să te angajezi încă la emisiunea Sullivan, drăgălaşule, că nu aduci a Alan King.

Sadie a scos bancnota de zece dolari folosită să oprească traficul, plus alte două de câte douăzeci.

– Na, i-a spus. Am rămas lefteră. Eşti satisfăcut?

– Ai ajutat un biet invalid, i-a răspuns cerşetorul. Tu ar trebui să fii satisfăcută.

– Ei bine, nu sunt! a ţipat Sadie. Şi sper să-ţi cadă ochii din capul ăla urât!

Cerşetorul mi-a aruncat o privire ironică, de mascul aflat deasupra sâcâielilor cotidiene.

– Mai bine du-o acasă, Sunny Jim, cred că-i începe chestia lunară.

Mi-am proptit cârja sub braţul drept – cei care au avut norocul să nu aibă probleme ortopedice probabil cred că este suficientă una singură, dar nu este aşa – şi am prins-o pe Sadie de cot cu cealaltă mână.

– Haide. Nu mai e timp.

Când ne-am îndepărtat, Sadie s-a plesnit cu palma peste fundul îmbrăcat în blugi, s-a uitat peste umăr şi a strigat:

– Pupă-l!

Iar cerşetorul i-a răspuns:

– Adu-l aici şi apleacă-l spre mine, iubiţico, şi ţi-l pup gratis!

Am mers pe North Pearl… sau, mai degrabă Sadie a mers, iar eu am ţopăit în cârjă. Era de o sută de ori mai bine cu ea, dar nici vorbă să reuşim să ajungem la intersecţia dintre Houston şi Elm înainte de douăsprezece şi jumătate.

În faţă, deasupra trotuarului, era un eşafodaj de schelărie. Am împins-o pe Sadie pe stradă.

– Jake, de ce…

– Pentru că o să cadă pe noi. Crede-mă pe cuvânt.

– Ne trebuie o maşină. Avem nevoie… Jake? De ce te-ai oprit?

Mă oprisem pentru că viaţa este un cântec, iar trecutul se armonizează. De obicei, armoniile nu înseamnă nimic (sau aşa credeam eu atunci), dar din când în când, călătorul cutezător pe Tărâmul lui Demult se poate folosi de câte una. M-am rugat din tot sufletul ca acum să fie una din ocaziile acestea.

Parcat în colţul dintre North Pearl şi San Jacinto era un Ford Sunliner decapotabil din 1954. Al meu fusese roşu, iar acesta era albastru ca noaptea de vară, dar… poate…

M-am dus repede la el şi am încercat portiera. Încuiată. Bineînţeles. Uneori îţi mai surâde norocul, dar să-ţi şi râdă cu toată gura? Niciodată.

– Ai de gând să legi firele?

Habar nu aveam cum să fac una ca asta şi bănuiam că e mai greu decât mă lăsaseră să înţeleg personajele din serialul Bourbon Street Beat. Dar ştiam cum să-mi ridic cârja şi să o lovesc de mai multe ori cu mânerul de geam, până când l-am crăpat. Nimeni nu ne-a văzut pentru că nu era nimeni pe stradă. Toată acţiunea se desfăşura înspre sud-est. De acolo veneau în valuri spre noi urletele mulţimii strânse pe Main Street în aşteptarea sosirii preşedintelui Kennedy.

Geamul s-a deformat. Am întors cârja şi l-am pocnit cu vârful îmbrăcat în cauciuc. Unul dintre noi va trebui să stea în spate. Adică, dacă îmi ieşea treaba. Pe vremea când fusesem în Derry, îmi făcusem o copie după cheia de la contactul Sunlinerului şi o prinsesem cu bandă adezivă de torpedo, sub toate hârtiile pe care le ţineam acolo. Poate şi proprietarul acestei maşini făcuse la fel. Poate această anume armonie se întindea până într-acolo. Slabe şanse… dar şi şansele ca Sadie să mă găsească pe Mercedes Street fuseseră atât de slabe că vedeai prin ele şi, totuşi, aşa se întâmplase. Am deschis torpedoul acestui Sunliner şi am început să pipăi înăuntru.

Armonizează-te, ticălosule. Te rog, armonizează-te. Dă-mi o mână de ajutor, măcar de data asta.

– Jake? Ce te face să crezi…

Degetele mi s-au împiedicat de ceva şi am scos o cutie de dropsuri. Înăuntru nu era o cheie, erau patru. Nu ştiam la ce folosesc celelalte trei, dar nu aveam nici cea mai mică îndoială cu privire la cea care îmi trebuia. O puteam recunoaşte şi pe întuneric, doar după formă.

Doamne, cât mai iubeam maşina asta.

– Bingo, am exclamat şi aproape am căzut când Sadie s-a repezit să mă îmbrăţişeze.

– Condu tu, iubito. Eu stau în spate să-mi odihnesc piciorul.

Am avut suficientă minte ca să-i spun că nu trebuie să încercăm să o luăm pe Main Street; mai mult ca sigur că era blocată cu bariere şi maşini de poliţie.

– Mergi pe Pacific cât de departe poţi să ajungi. După aia încearcă pe străduţele laterale. Ai grijă să auzi mereu mulţimea din stânga. Cred că o să fie bine.

– Cât mai avem?

– O jumătate de oră.

De fapt, mai erau doar douăzeci şi cinci de minute, dar „o jumătate de oră” mi se părea că sună mai bine. În plus, nu voiam să încerce vreo cascadorie şi să avem un accident. Mai aveam timp – teoretic, cel puţin – dar încă o oprire neprevăzută şi eram terminaţi.

Sadie nu a făcut nicio cascadorie, dar a condus ca la curse. Am dat peste un copac căzut de-a latul uneia dintre străzi (bineînţeles că aşa trebuia să se întâmple), dar ea s-a urcat pe trotuar şi ne-am continuat drumul. Am ajuns până la intersecţia dintre North Record Street şi Havermill. Nu am putut merge mai departe de acolo, deoarece ultimele două cvartale din Havermill – până la intersecţia cu Elm – nu mai existau. Se transformaseră într-o parcare uriaşă. Un bărbat cu un fanion portocaliu ne-a făcut semn.

– Cinci dolari, ne-a cerut. La două minute de mers pe jos până pe Main Street, aveţi tot timpul din lume.

Deşi s-a uitat cam nesigur la cârja mea când a spus asta.

– Chiar că sunt lefteră, a zis Sadie. N-am minţit.

Mi-am scos portofelul şi i-am dat omului cei cinci dolari.

– Pune-o în spatele Chryslerului acela. Vezi cum te porţi cu ea.

Sadie i-a aruncat cheile.

– Parcheaz-o frumos şi sigur. Haide, iubitule.

– Hei, nu pe acolo! a strigat tipul de la parcare.