– Ştim ce facem! i-a răspuns Sadie.

Speram să aibă dreptate. Ne-am strecurat printre maşinile parcate, Sadie în frunte, eu în spate, contorsionându-mă şi bocănind cu cârja, încercând să nu mă lovesc de oglinzile maşinilor şi să ţin pasul cu ea. Auzeam acum şuierul locomotivelor şi zăngănitul vagoanelor de marfă de la platforma de încărcare din spatele clădirii unde se afla Book Depository.

– Jake, lăsăm o mulţime de urme.

– Ştiu. Am un plan.

Exagerare cât casa, dar suna încurajator.

Am ieşit pe Elm şi i-am arătat clădirea de vizavi.

– Acolo. Acolo e.

A aruncat o privire la cubul îndesat şi roşu cu ferestre ce se uitau fix la noi şi s-a întors spre mine cu ochii mari de spaimă. Foarte detaşat, am văzut că i se făcuse pielea de găină.

– Jake, e îngrozitoare!

– Ştiu.

– Dar… ce are?

– Totul. Trebuie să ne grăbim, Sadie. Nu mai avem timp.

Am traversat Elm în diagonală, eu străduindu-mă să alerg în cârjă. Cea mai mare parte a mulţimii se afla pe Main Street, dar foarte mulţi oameni umpleau şi Dealey Piaza şi se strânseseră pe Elm în faţă la Book Depository. Stăteau înghesuiţi pe trotuar până mai departe, la Triple Underpass. Fete ridicate pe umerii prietenilor lor. Copii, care în curând vor striga de spaimă, îşi mânjeau voioşi feţele cu îngheţată. Am observat un bărbat care vindea cornete şi o femeie cu un coc bufant care împărţea poze cu „Jack” şi Jackie în ţinute de seară la preţul de un dolar bucata.

Când am ajuns în umbra clădirii, eram ud de transpiraţie, subsuoara îmi răcnea de durere din cauza presiunii constante a patului cârjei, iar genunchiul stâng îmi era prins într-o chingă de foc. Abia dacă mai puteam să îl îndoi. Am privit în sus şi am văzut angajaţii de la Book Depository aplecându-se peste ferestre. N-am văzut pe nimeni în colţul de sud-est de la etajul al şaselea, dar Lee era cu siguranţă acolo.

M-am uitat la ceas. Douăsprezece şi douăzeci. Ne puteam da seama de avansul coloanei prezidenţiale după valurile de urale de pe Lower Main Street.

Sadie a încercat uşa şi mi-a aruncat o privire feroce.

– E încuiată!

Am văzut înăuntru un negru cu un fes pe cap, pus şmechereşte pe o sprânceană. Fuma. Al nu făcuse economie de notiţe marginale, iar pe la sfârşit – aproape ilizibil – mâzgălise şi numele câtorva dintre colegii lui Lee. Nu-mi dădusem osteneala să le învăţ, pentru că nu le vedeam rostul. Lângă unul din numele acestea – precis cel al negrului cu fes – Al scrisese: Primul suspect (probabil pentru că e negru). Era un nume neobişnuit, dar tot nu mi-l puteam aminti, fie din cauză că huidumele lui Roth mi-l scoseseră din cap cu bătaia (împreună cu alte amintiri), fie din cauză că nu-i acordasem suficientă atenţie din capul locului.

Sau pur şi simplu din cauză că trecutul era încăpăţânat şi viclean. Şi mai conta, oare? Nu mi-l aduceam aminte şi gata. Nu era pe nicăieri.

Sadie a lovit cu pumnii în uşă. Negrul cu fes s-a uitat impasibil la ea. A tras din ţigară şi i-a făcut un semn cu mâna: du-te, cucoană, pleacă de aici.

– Jake, fă ceva! TE ROG!

Douăsprezece şi douăzeci şi unu.

Un nume neobişnuit, da, dar de ce? Şi am fost surprins să-mi dau seama că ştiam.

– Pentru că e nume de fată, am spus.

Sadie s-a întors spre mine. Avea obrajii îmbujoraţi, mai puţin în locul unde cicatricea ieşea în evidenţă ca un cârcel alb de floare.

– Ce?

Pe neaşteptate, m-am apucat să lovesc în geamul uşii.

– Bonnie! am strigat eu. Hei, Bonnie Ray! Dă-ne drumul! Îl ştim pe Lee! Lee! LEE OSWALD!

A înregistrat numele şi a traversat holul cu pas atât de agale că m-a scos din minţi.

– Nu ştiam că sfrijitul ăla mic are prieteni, ne-a spus Bonnie Ray deschizând uşa şi dându-se la o parte când noi ne-am năpustit înăuntru. Probabil că e în camera de odihnă şi se uită la preşedinte cu toţi…

– Ascultă-mă, i-am zis. Nu sunt prietenul lui şi el nu e în camera de odihnă. E la etajul şase. Cred că vrea să-l împuşte pe preşedinte.

Negrul a izbucnit în hohote vesele de râs. A aruncat ţigara pe jos şi a strivit-o cu talpa bocancului.

– Pişeciosul ăla mic nu are sânge în el nici cât să înece nişte pisoi abia fătaţi. Nu face nimic altceva decât să stea într-un colţ şi să citească cărţi.

– Îţi spun că…

– Eu urc până la doi. Puteţi să veniţi cu mine, dacă vreţi. Dar nu mai vorbiţi prostii despre Leela. Aşa îi zicem noi, Leela. Auzi, să-l împuşte pe preşedinte! Dooamne!

Ne-a făcut un semn cu mâna şi s-a îndepărtat.

I-am spus în gând: Locul tău este în Derry, Bonnie Ray. Acolo se pricep de minune să nu vadă ce e chiar în faţa ochilor lor.

– Pe scară, i-am spus lui Sadie.

– Liftul ar fi…

Sfârşitul oricărei şanse care ne-a mai rămas, asta ar fi.

– S-ar bloca între etaje. Pe scară.

Am luat-o de mână şi am tras-o într-acolo. Scara era foarte îngustă, cu stâlpi mici din lemn care susţineau treptele strâmbate şi tocite de anii mulţi de trafic. La stânga era o balustradă din fier ruginit. La piciorul scării, Sadie s-a întors spre mine:

– Dă-mi pistolul.

– Nu.

– N-ai să ajungi la timp. Eu da. Dă-mi pistolul.

Şi aproape că i l-am dat. Nu că aş fi simţit că doar eu merit să-l port; acum, când momentul de cumpănă venise cu adevărat, nu mai avea nicio importanţă cine anume îl oprea pe Oswald, atâta vreme cât cineva îl oprea. Însă eram doar la un pas distanţă de maşinăria criminală a trecutului şi în ruptul capului nu voiam să risc să o las pe Sadie să facă pasul acesta înaintea mea, ca să fie strivită de vârtejul lamelor şi roţilor dinţate.

Am zâmbit, apoi m-am aplecat spre ea şi am sărutat-o.

– Haide să ne luăm la întrecere, i-am spus şi am început să