I-am mai strigat peste umăr:

– Dacă adorm, al tău e!

– Sunteţi nebuni, l-am auzit pe Bonnie Ray reproşându-ne pe ton destul de blajin.

Apoi am auzit zgomot uşor de paşi când Sadie a început să urce în urma mea. M-am sprijinit de cârjă în dreapta, aproape sărind, şi m-am tras cu mâna de balustradă în stânga. Pistolul din buzunarul hainei se legăna şi mi se lovea de şold. Genunchiul îmi urla. L-am lăsat să urle.

Când am ajuns pe palierul de la etajul al doilea, am furişat o privire la ceas. Douăsprezece şi douăzeci şi cinci. Ba nu; şi douăzeci şi şase. Auzeam cum vuietul mulţimii se apropie, ca un val pe punctul de a se sparge de stânci. Coloana prezidenţială trecuse de intersecţiile dintre Main şi Ervay, Main şi Akard, Main şi Field. În două minute – trei, cel mult – va ajunge pe Houston Street, va face la dreapta şi va trece pe lângă vechiul tribunal al Dallasului cu douăzeci şi cinci de kilometri la oră. Din momentul acela, preşedintele va fi o ţintă sigură. Văzuţi prin luneta ataşată carabinei Mannlicher-Carcano, soţii Kennedy şi Connaly probabil că păreau la fel de mari ca actorii de pe ecranul de la cinematograful în aer liber din Lisbon Falls. Dar Lee va mai aştepta puţin. Nu avea nicio intenţie să se sinucidă; voia să scape cu viaţă şi liber. Dacă va trage prea devreme, agenţii de securitate aflaţi în maşina din fruntea coloanei, ar vedea fulgerul împuşcăturii şi ar deschide focul asupra lui.

Va aştepta până când maşina agenţilor şi limuzina preşedintelui vor face la stânga pe Elm. Nu era doar un lunetist; era un ticălos care trage pe la spate.

Mai aveam încă trei minute.

Sau poate doar două şi jumătate.

Am atacat treptele dintre etajele doi şi trei, ignorând complet durerea din genunchi, forţându-mă să înaintez, ca un maratonist aproape de sfârşitul cursei foarte lungi. Ceea ce, fireşte, chiar eram.

De sub noi, l-am auzit pe Bonnie Ray strigând ceva care conţinea expresiile nebunu’ ăla şi zice că Leela o să-l împuşte.

Pe la mijlocul drumului spre etajul a treilea, am simţit cum Sadie mă bate pe spate, ca un jocheu care îşi îndeamnă calul să alerge mai repede, dar a rămas repede în urmă. Am auzit-o cum gâfâie şi mi-am spus prea multe ţigări, draga mea. Nu mă mai durea genunchiul; durerea fusese pentru moment acoperită de un val de adrenalină. Îmi ţineam piciorul stâng cât de ţeapăn puteam, lăsând cârja să-şi facă treaba.

Am cotit pe palier. Am început să urc spre etajul al patrulea. Acum gâfâiam şi eu, iar treptele păreau tot mai abrupte. Ca un munte. Patul cârjei cerşetorului era lipicios din cauza transpiraţiei. Capul îmi zvâcnea; urechile îmi ţiuiau împreună cu uralele mulţimii de pe stradă. Am deschis larg ochiul imaginaţiei şi am văzut cum se apropie coloana prezidenţială: mai întâi maşina de protecţie, apoi limuzina flancată de motociclete Harley-Davidson ale Departamentului de Poliţie din Dallas, conduse de poliţişti cu ochelari de soare şi căşti albe prinse cu curele pe sub bărbie.

Alt cot. Cârja alunecă, apoi îşi revine. Urc iarăşi. Bufniturile cârjei. Mirosul dulce al rumeguşului de la reparaţiile făcute la etajul al şaselea: muncitorii înlocuiesc şipcile parchetului. Dar nu şi pe partea unde stă Lee. Lee are colţul de sud-est numai pentru el.

Am ajuns pe palierul de la etajul cinci şi am ocolit balustrada o ultimă dată, cu gura căscată ca să înghită cât mai mult aer, cu cămaşa transformată într-o cârpă îmbibată de transpiraţie şi lipită de pieptul care se zbuciuma să respire. Stropi de sudoare mi-au intrat în ochi, înţepându-mă şi am clipit des ca să-i îndepărtez.

Treptele de la etajul şase erau blocate de trei cutii cu cărţi pe care scria HĂRŢI RUTIERE şi CĂRŢI DE CITIRE PENTRU CLASELE A 4-A ŞI A 5-A. M-am proptit pe piciorul drept şi am izbit vârful cârjei într-una din ele, împingând-o cât acolo. O auzeam pe Sadie în spate. Ajunsese între etajele patru şi cinci. Deci se părea că avusesem dreptate să păstrez arma, deşi cine şi-ar fi dat seama? Dar judecând după propria mea experienţă, alergi mai repede atunci când ştii că ai fost însărcinat cu responsabilitatea fundamentală de a schimba viitorul.

M-am strecurat prin breşa pe care reuşisem s-o fac între cutii. Dar pentru asta a trebuit să-mi las o secundă toată greutatea pe piciorul stâng. Care a scos un urlet cumplit de durere. Am gemut şi m-am prins repede de balustradă ca să nu mă prăbuşesc în jos pe trepte. M-am uitat la ceas. Douăsprezece şi douăzeci şi opt. Dar dacă mergea în urmă? Mulţimea ovaţiona.

– Jake… grăbeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu…

Sadie, tot între patru şi cinci.

Am urcat ultimele trepte, iar vuietul mulţimii a început să se topească într-o tăcere deplină. Când am ajuns sus, nu mai auzeam decât hârâitul respiraţiei mele şi loviturile fierbinţi de ciocan ale inimii mele suprasolicitate.

Etajul al şaselea al Texas Book School Depository era o zonă rectangulară întunecată, din loc în loc cu stive de cutii de cărţi, ca nişte insule. Luminile ardeau acolo unde se înlocuia parchetul. Erau însă stinse în partea unde Lee Harvey Oswald avea de gând să intre în istorie în mai puţin de o sută de secunde. Şapte ferestre dădeau spre Elm Street, cele cinci din mijloc mari şi semicirculare, cele două din margini dreptunghiulare. Era întuneric lângă casa scării, dar înspre stradă, etajul era învăluit într-o lumină difuză. Datorită prafului de rumeguş, razele de soare care intrau oblic pe ferestrele de aici păreau pline de substanţă. Însă erau blocate în colţul de sud-est de o baricadă din cutii de carton. Cuibul lunetistului se întindea pe diagonală de la nord-vest la sud-est.

În spatele baricadei, la fereastră, în plină lumină a soarelui, stătea un bărbat cu o puşcă. Cu umerii încovoiaţi, uitându-se atent afară. Fereastra era deschisă. O adiere blândă îi ciufulea părul şi îi răvăşea gulerul cămăşii. A început să ridice arma.

Am alergat spre el, mai mult târându-mi picioarele,