– Lee! am strigat. Opreşte-te, nemernicule!

A întors capul şi s-a uitat la mine, cu ochii mari de uimire, cu gura căscată. O clipă, nu era nimeni altcineva decât Lee – omul care râsese şi se jucase cu Junie în baie, care îşi îmbrăţişa uneori soţia şi o săruta pe chipul ridicat spre el – apoi, buzele subţiri s-au strâmbat într-un rânjet care i-a dezvelit dinţii de sus. Şi când s-a întâmplat asta, s-a transformat în ceva monstruos. Poate nu crezi, dar îţi jur că aşa a fost. A încetat să mai fie om şi a devenit fantoma demonică ce va bântui America de acum înainte, pervertindu-i puterea şi distrugându-i toate bunele intenţii.

Dacă îl lăsam.

Peste noi a năvălit iarăşi vuietul mulţimii, zgomotul asurzitor făcut de mii de oameni care aplaudau şi ovaţionau şi strigau cât îi ţineau puterile. I-am auzit şi i-a auzit şi Lee. Ştia ce înseamnă: acum ori niciodată. S-a întors la fereastră şi şi-a proptit patul puştii în umăr.

Eu aveam pistolul, acelaşi cu care îl împuşcasem pe Frank Dunning. Nu doar asemănător, în clipa aceea era acelaşi pistol. Aşa am crezut atunci şi aşa cred şi acum. Percutorul s-a agăţat în căptuşeala hainei, dar am smuls arma cu putere, sfâşiind materialul.

Am tras. Doar că prea sus, sfărâmând cadrul ferestrei din care au explodat aşchiile, însă atât a fost de ajuns pentru salvarea vieţii lui John Kennedy. Căci Oswald a tresărit puternic atunci când a auzit focul tras de mine, iar glonţul de 200 de grame din carabina lui Mannlicher-Carcano nu şi-a nimerit ţinta, spărgând, în schimb, un geam al tribunalului.

De jos se auzeau ţipete uluite. Lee s-a întors iarăşi spre mine, cu chipul transformat într-o mască a furiei, a urii şi a dezamăgirii. A ridicat din nou puşca, însă, de data aceasta, nu va mai ţinti la preşedintele Statelor Unite. A armat carabina – clic-clac – iar eu am tras din nou. Şi am ratat din nou, chiar dacă mă aflam la mai puţin de doisprezece metri distanţă de el. Am văzut cum cămaşa i se mişcă, dar atâta tot.

Cârja mi s-a lovit de o stivă de cutii, mi-am pierdut echilibrul, am lovit aerul cu mâna în care ţineam pistolul, încercând să mi-l recapăt, dar nici vorbă de aşa ceva. O fracţiune de secundă mi-am amintit cum Sadie căzuse la propriu în braţele mele în ziua când ne-am cunoscut. Şi am ştiut ce urma să se întâmple. Istoria nu se repetă, ci se armonizează, şi de obicei răsună cu muzica diavolului. Acum eu m-am împiedicat, iar asta a schimbat absolut totul.

– Jos, Sadie! am urlat, dar vorbele mi s-au pierdut în lătratul puştii lui Oswald.

Am auzit glonţul trecând pe lângă mine. Am auzit-o pe Sadie ţipând.

Apoi au fost şi alte focuri de armă. De afară. Limuzina preşedintelui demarase în trombă şi se îndrepta spre Triple Underpass cu viteză ameţitoare. Cele două cupluri dinăuntru se lăsaseră pe vine şi se ţineau unii de alţii. Dar maşina cu agenţii de securitate rămăsese la capătul străzii Elm, în apropiere de Dealey Piaza. Poliţiştii de pe motociclete se opriseră în mijlocul străzii, asaltaţi de cel puţin patruzeci de oameni care le arătau fereastra de la etajul şase, unde se vedea limpede un bărbat slăbuţ cu cămaşă albastră.

Am auzit un ropot, ca cel făcut de grindină în noroi. Erau gloanţele care nu nimeriseră fereastra şi se loviseră de cărămizile de deasupra sau din lateral. Dar majoritatea şi-au atins ţinta. Am văzut cum cămaşa lui Lee se umflă de parcă ar fi suflat vântul pe dinăuntrul ei – vânt roşu, care-i găurea pânza: deasupra sfârcului drept, în dreptul sternului, în zona buricului. Al patrulea glonţ i-a lovit gâtul. Sub impactul loviturilor, începuse să danseze ca o marionetă în lumina ceţoasă, plină cu praf de rumeguş, dar rânjetul acela hidos nu i s-a şters nicio secundă de pe chip. Crede-mă când îţi spun că acum, la final, nu mai era om; era altceva. Acel ceva care intră în noi atunci când ascultăm de comenzile îngerilor noştri întunecaţi.

Un glonţ a lovit lampa din tavan, a spart becul şi i-a imprimat mişcare de scrânciob. Apoi un alt glonţ i-a despicat fruntea, exact la fel cum glonţul lui Lee despicase fruntea lui Kennedy în lumea din care vin eu. S-a prăbuşit peste baricada de cutii, împrăştiindu-le în toate părţile.

Strigăte de jos. Cineva care răcnea:

– A căzut, l-am văzut când a căzut!

Paşi care aleargă, urcă treptele. Am împins pistolul spre trupul lui Lee. Am avut măcar atâta prezenţă de spirit cât să-mi dau seama că, dacă aş fi fost găsit cu o armă în mână aş fi fost bătut zdravăn, dacă nu chiar omorât de oamenii care urcau acum pe scară. Am vrut să mă ridic, dar genunchiul n-a mai vrut să mă ţină. Mai bine. Poate că nu puteau să mă vadă din Elm Street, dar dacă m-ar fi văzut, ar fi tras şi în mine. Aşa că m-am târât spre locul unde zăcea Sadie, sprijinindu-mă în mâini şi trăgându-mi piciorul stâng ca pe o ancoră.

Partea din faţă a bluzei era îmbibată cu sânge, dar am reuşit să văd rana. Exact în mijlocul pieptului, deasupra sânilor. Din gură îi curgea sânge. Se îneca. Mi-am trecut mâinile pe sub ea şi am ridicat-o. Nu şi-a luat nicio clipă ochii de la mine. Îi străluceau în semiîntunericul ceţos.

– Jake, a şoptit răguşit.

– Nu, iubito, nu vorbi.

Nu m-a luat în seamă – dar când o făcuse vreodată?

– Jake, preşedintele!

– E bine.

De fapt, nu văzusem că e teafăr, dar l-am văzut pe Lee tresărind tocmai atunci când a tras asupra lui, iar asta era suficient pentru mine. Şi indiferent cum ar fi stat lucrurile, tot i-aş fi spus lui Sadie că e bine.

A închis ochii, apoi i-a deschis la loc. Paşii se auzeau acum de foarte aproape, la etajul cinci şi pornind pe ultimul rând de trepte spre etajul şase. De jos se auzeau ţipetele de spaimă şi tulburare ale mulţimii.

– Jake?

– Ce e, iubito?

Mi-a surâs:

– Cum am