Când au ajuns Bonnie Ray şi ceilalţi, stăteam cu ea în braţe pe jos. Au trecut în goană nebună pe lângă mine. Nu ştiu câţi erau. Poate patru. Sau opt. Sau doisprezece. Nu m-am uitat la ei. O ţineam în braţe, cu capul lipit de pieptul meu şi o legănam. Moartă. Sadie a mea. În cele din urmă, tot căzuse în maşinăria criminală a trecutului.

N-am fost niciodată ceea ce se cheamă un plângăcios, dar nu crezi că bărbatul care a pierdut femeia pe care o iubeşte ar trebui să plângă? Aşa ar fi normal. Doar că eu nu am plâns.

Pentru că ştiam ce trebuie să fac.

Nu pot spune că am fost arestat, ci am fost reţinut şi dus la secţie cu o maşină de poliţie. Pe ultima parte a drumului, o mulţime de oameni – unii dintre ei reporteri, majoritatea oameni obişnuiţi – au bătut în geamurile maşinii şi s-au uitat înăuntru. Ca de foarte departe mă întrebam dacă aveam să fiu scos cu forţa din maşină şi linşat pentru că încercasem să-l împuşc pe preşedinte. Ce mă interesa cel mai mult era cămaşa mea plină de sânge. Voiam să mi-o scot; dar voiam şi să o port pentru totdeauna. Era sângele lui Sadie.

Niciunul dintre cei doi poliţişti din faţă nu m-a întrebat absolut nimic. Bănuiesc că aşa li se spusese. Şi chiar dacă mi-ar fi pus vreo întrebare, nu le-aş fi răspuns. Mă gândeam. Puteam să mă gândesc pentru că simţeam iarăşi cum mă învăluie frigul. M-am îmbrăcat în el ca într-o armură. Puteam să rezolv asta. Voi rezolva asta. Dar mai întâi trebuia să port nişte discuţii.

M-au dus într-o cameră albă ca zăpada. Doar cu o masă şi trei scaune tari. M-am aşezat pe unul. Afară sunau telefoanele şi un telex clincănea. Oamenii se fâţâiau de colo-colo vorbind tare, strigând uneori, râzând alteori. Râsetele lor aveau accente isterice. Aşa râd cei care ştiu că au scăpat ca prin urechile acului dintr-un dezastru. Că au fentat glonţul, ca să zic aşa. Poate la fel a râs şi Edwin Walker în noaptea de zece aprilie când dădea interviuri şi-şi scutura cioburile din păr.

Aceiaşi poliţişti care mă aduseseră de la Book Depository m-au perchiziţionat şi mi-au luat lucrurile. I-am întrebat dacă îmi pot lăsa cele două plicuri cu prafuri pentru durerile de cap. Cei doi s-au consultat între ei, apoi le-au desfăcut şi au turnat prafurile pe masa scrijelită cu iniţiale şi arsă cu mucuri de ţigări. Unul dintre ei şi-a înmuiat un deget în gură, a gustat praful şi a fost de acord.

– Vrei şi apă?

– Nu.

Am luat praful în căuşul palmei şi mi l-am turnat în gură. Era amar. Dar nu mă deranja asta.

Unul dintre poliţişti a ieşit. Celălalt mi-a cerut cămaşa însângerată, pe care mi-am scos-o şi i-am dat-o cu multă părere de rău. Apoi i-am spus:

– Ştiu că e probă, dar poartă-te cu respect cu ea. Sângele vine de la femeia pe care am iubit-o. Poate că asta nu înseamnă nimic pentru tine, dar femeia asta m-a ajutat să opresc asasinarea preşedintelui Kennedy, şi asta ar trebui să însemne ceva.

– Vrem doar să aflăm grupa de sânge.

– Bine. Dar s-o treci pe chitanţa cu obiectele mele personale. O vreau înapoi.

– Sigur.

Celălalt poliţist s-a întors cu o flanelă de corp albă. Semăna cu cea purtată de Oswald – pe care ar fi purtat-o în timpul meu – în fotografiile judiciare făcute imediat după arestarea lui la Texas Theatre.

Am intrat în camera de interogatoriu la ora unu şi douăzeci. Cam o oră mai târziu (nu pot spune cu exactitate, pentru că nu era niciun ceas acolo, iar Timexul meu cel nou îmi fusese luat împreună cu toate celelalte lucruri), aceiaşi doi poliţişti mi-au adus un vizitator. De fapt, o veche cunoştinţă: doctorul Malcolm Perry, cărând după el o geantă medicală uriaşă din piele neagră. L-am privit cu uimire moderată. Venise să mă vadă la secţia de poliţie pentru că nu trebuia să fie la spitalul Parkland, unde să culeagă bucăţele de glonţ şi fragmente de os din creierul lui John Kennedy. Fluviul istoriei începuse deja să curgă pe vadul cel nou.

– Bună, doctore.

A dat din cap:

– Domnule Amberson.

Ultima oară când ne întâlniserăm îmi spusese George. Şi, dacă m-aş fi îndoit câtuşi de puţin că eram suspect, atitudinea lui mi-ar fi confirmat bănuielile. Dar nu mă îndoiam. Mi se mai întâmplase asta şi ştiam ce urmează. Probabil că Bonnie Ray Williams le spusese deja ce ştia.

– Înţeleg că te-ai lovit la genunchi.

– Da, din păcate.

– Să ne uităm.

A încercat să-mi ridice cracul pantalonului, dar nu a putut. Încheietura era mult prea umflată. Când a scos din geantă un foarfece, ambii poliţişti au făcut un pas înainte cu armele scoase din toc. Le-au ţinut cu ţeava în jos, cu degetele lângă trăgaci. Doctorul Perry i-a privit uşor mirat, apoi mi-a tăiat pantalonul pe la cusătură. S-a uitat, a pipăit, mi-a scos lichid cu un ac hipodermic. Mi-am încleştat maxilarele şi am aşteptat să se termine. Apoi a scotocit în geantă şi a scos un bandaj elastic şi mi-a bandajat strâns genunchiul. Parcă m-am simţit mai bine.

– Pot să-ţi dau ceva pentru durere, dacă domnii ofiţeri nu au ceva împotrivă.

Ei nu aveau nimic împotrivă, dar eu aveam. Mă aştepta cea mai importantă oră din viaţa mea – şi din viaţa lui Sadie. Nu voiam să am minţile îngălate de la analgezice atunci când va veni.

– Ai nişte prafuri Goody pentru dureri de cap?

Perry a strâmbat din nas de parcă simţise un miros urât.

– Am aspirină Bayer şi Empirin. Empirinul e puţin mai puternic.

– Atunci dă-mi din ăsta. Doctore Perry?

Şi-a ridicat ochii spre mine.

– Sadie şi cu mine nu am făcut nimic rău. Ea şi-a dat viaţa pentru ţară…

Iar eu mi-aş fi dat viaţa ca s-o salvez pe a ei. Dar n-am apucat.

– Dacă este adevărat, sunt primul care îţi mulţumeşte. În numele întregii ţări.

– Preşedintele. Unde e acum? Ştii ceva?

Doctorul Perry i-a întrebat pe poliţişti din ochi. S-au uitat unul la celălalt şi