– A plecat la Austin, unde o să ţină un discurs la cină, exact aşa cum era programul. Nu ştiu dacă dă dovadă de curaj nebun sau dacă e doar nebun pur şi simplu.

Poate, mi-am spus, o să se prăbuşească Air Force One, omorându-l şi pe Kennedy, şi pe toţi ceilalţi aflaţi la bord. Poate o să facă un infarct sau o să aibă un atac cerebral care o să-i fie fatal. Poate alt ucigaş de două parale o să-i despice capul cel frumos cu un glonţ. Era posibil ca trecutul încăpăţânat şi viclean să lucreze şi împotriva schimbărilor nu numai împotriva agentului care le provoacă? Nu ştiam. Şi nici nu-mi păsa prea mult. Îmi făcusem treaba. Din momentul acela, ce urma să se întâmple cu Kennedy nu mai era în responsabilitatea mea.

– Am auzit la radio că Jackie nu e cu el, mi-a spus Perry cu glas scăzut. A trimis-o la ferma vicepreşedintelui din Johnson City. I se va alătura la sfârşitul săptămânii, aşa cum a fost stabilit. Dacă spui adevărul, George…

– Cred că este suficient, doctore, a spus unul din poliţişti.

Pentru mine era; redevenisem George pentru Mal Perry.

Doctorul Perry, înzestrat cu doza obişnuită de aroganţă profesională, l-a ignorat.

– Dacă spui adevărul, îţi prevăd o călătorie la Washington în viitorul foarte apropiat. Şi foarte posibil o ceremonie de acordare a medaliei în Rose Garden.

După ce a plecat, am rămas iarăşi singur. Dar nu tocmai; Sadie era cu mine. Cum am mai dansat, mi-a spus chiar înainte să plece din lumea aceasta. Dacă închideam ochii, o puteam vedea aliniată cu celelalte fete, scuturându-şi umerii şi dansând Madison. În amintirea aceasta a mea, Sadie râdea, părul îi flutura în jurul capului, iar chipul îi era perfect. Tehnicile din 2011 ale chirurgiei estetice ar fi reparat mare parte din stricăciunile pe care i le făcuse John Clayton, dar m-am gândit că exista o tehnică şi mai bună. În cazul în care aveam şansa să o folosesc.

Am fost lăsat să fierb în suc propriu încă două ore înainte ca uşa camerei de interogatoriu să se deschidă din nou. Au intrat doi bărbaţi. Unul cu mutră de baset sub o pălărie Stetson albă s-a prezentat ca fiind căpitanul Will Fritz de la Poliţia din Dallas. Avea o servietă – dar nu servieta mea, aşa că totul era în ordine.

Celălalt avea maxilare proeminente, ten de beţiv şi păr negru scurt, care lucea de prea mult tonic. Avea ochii pătrunzători, iscoditori şi puţin îngrijoraţi. A scos o legitimaţie din buzunarul interior al hainei şi mi-a arătat-o.

– James Hosty, domnule Amberson. FBI.

Ai toate motivele să fii îngrijorat, i-am spus în gând. Tu aveai misiunea să-l supraveghezi pe Lee, nu este aşa, agent Hosty?

Will Fritz a început:

– Vrem să vă punem câteva întrebări, domnule Amberson.

– Bine, am răspuns. Şi eu vreau să ies de aici. Oamenii care salvează viaţa preşedintelui Statelor Unite nu ar trebui să fie trataţi ca nişte criminali.

– Uşurel, a intervenit agentul Hosty. Ţi-am trimis un medic, nu? Şi nu orice medic, ci medicul tău personal.

– Întrebaţi-mă, le-am spus.

Şi m-am pregătit să dansez.

Fritz şi-a deschis servieta şi a scos o pungă din plastic cu o etichetă lipită pe ea. Înăuntru era pistolul meu calibrul .38.

– Am găsit arma asta lângă baricada de cutii ridicată de Oswald, domnule Amberson. Credeţi că a fost pistolul lui?

– Nu. Ăsta-i un Police Special. Este al meu. Lee a avut tot un .38, dar model Victory. Dacă nu îl avea asupra lui, probabil că îl veţi găsi acolo unde locuia.

Fritz şi Hosty au schimbat priviri uluite, apoi s-au uitat iarăşi la mine.

– Deci recunoşti că îl cunoşteai pe Oswald, a spus Fritz.

– Da, dar nu foarte bine. Dacă aş fi ştiut unde stă, m-aş fi dus acolo peste el.

– Întâmplător, a spus Hosty, a închiriat o cameră pe Beckley Street, unde s-a înregistrat sub numele de O.H. Lee. Se pare că mai avea şi un nume fals. Alek Hidell. Pentru corespondenţă.

– Nevasta şi copilul nu erau cu el? l-am întrebat.

Hosty a zâmbit larg. Fălcile i s-au întins cam o jumătate de kilometru în ambele direcţii.

– Cine pune întrebările aici, domnule Amberson?

– Amândoi, m-am înfuriat eu. Mi-am pus viaţa în primejdie ca să-l salvez pe preşedinte, iar logodnica mea şi-a sacrificat-o pe a ei, aşa că mi se pare că am tot dreptul să pun întrebări.

Apoi am aşteptat să văd cât de dur aveau să-mi răspundă. Dacă erau duri pe bune, însemna că chiar credeau că fusesem amestecat în toată povestea. Dacă mă luau mai uşurel, însemna că nu cred, dar vor să fie siguri.

Cu un deget bont Fritz a învârtit pe masă punga cu pistolul înăuntru.

– O să-ţi spun cum s-ar fi putut să se petreacă lucrurile, domnule Amberson. Nu zic că aşa a fost, dar e treaba dumitale să ne convingi de asta.

– Bine. I-aţi anunţat pe părinţii lui Sadie? Locuiesc în Savannah. Ar trebui să-i anunţaţi şi pe Deacon Simmons şi pe Ellen Dockerty din Jodie. Erau ca nişte părinţi pentru ea.

M-am gândit puţin la cele spuse.

– Pentru amândoi. Voiam să-l rog pe Deke să fie cavaler de onoare la nunta noastră.

Fritz nu mi-a dat atenţie.

– S-ar fi putut ca dumneata şi fata să fiţi mână în mână cu Oswald şi poate că la sfârşit te-a apucat frica.

Bine cunoscuta teorie a conspiraţiei. Nu ar trebui să lipsească din nicio casă.

– Poate că ţi-ai dat seama în ultima clipă că eşti pe punctul de a-l împuşca pe cel mai puternic om din lume, a spus şi Hosty. A fost un moment în care ţi s-au limpezit minţile. Aşa că l-ai împiedicat. Dacă astfel au stat lucrurile judecătorii vor fi foarte indulgenţi cu tine.

Sigur. Indulgenţă exprimată prin patruzeci, poate chiar cincizeci de ani de macaroane cu brânză în închisoarea Leavenworth, în loc de moartea pe scaunul electric al statului