– Atunci de ce nu am fost împreună cu el, agent Hosty? În loc să bat cu pumnii în uşă ca să mi se dea drumul înăuntru?

Hosty a ridicat din umeri. Tu să-mi spui.

– Şi dacă puneam la cale un asasinat, ar fi trebuit ca tu să mă fi văzut cu el. Pentru că ştiu că îl supravegheai.

M-am aplecat peste masă.

– De ce nu l-ai oprit tu, Hosty? Asta era misiunea ta.

S-a tras înapoi de parcă aş fi ridicat pumnul la el. Fălcile i se înroşiseră.

Câteva clipe durerea mi s-a transformat într-un soi de plăcere duşmănoasă.

– FBI-ul nu-l slăbea din ochi pentru că a fugit în Rusia, a fugit înapoi în Statele Unite, apoi a încercat să fugă în Cuba. Împărţea pliante pro-Castro la colţul străzii de luni de zile înainte de spectacolul horror de azi.

– De unde ştii? a lătrat Hosty.

– Pentru că mi-a spus el. Şi după aia? Vine la Dallas exact preşedintele care a încercat absolut orice ca să-i facă de petrecanie lui Castro. Iar în clădirea unde lucrează, Lee are locuri în rândul întâi pentru parada motorizată. Ai ştiut toate astea şi nu ai făcut nimic.

Fritz se holba consternat la Hosty. Şi sunt convins că Hosty regreta până şi faptul că poliţistul se afla în încăpere, dar ce putea face? Era secţia lui Fritz.

– Nu l-am considerat o ameninţare, a răspuns băţos Hosty.

– Ei bine, asta a fost cu siguranţă o greşeală. Ce scria în biletul pe care ţi l-a dat, Hosty? Ştiu că Lee te-a căutat la birou şi ţi-a lăsat un bilet când nu te-a găsit acolo, dar nu a vrut să-mi spună ce scria înăuntru. Mi-a aruncat zâmbetul ăla de du-te-dracului şi atât. Vorbim despre cel care a omorât-o pe femeia pe care o iubesc, aşa că mi se pare că am dreptul să ştiu. Ţi-a spus că are de gând să facă ceva ce va capta atenţia întregii lumi? Pun pariu că da.

– N-a fost nimic de genul ăsta!

– Atunci arată-mi biletul. Te provoc.

– Orice comunicare din partea domnului Oswald este problema Biroului.

– Nu cred că ai putea să mi-l arăţi. Pun pariu că e făcut scrum şi aruncat la veceu, aşa cum a ordonat domnul Hoover.

Şi dacă nu era încă aşa, cu siguranţă că va fi curând. Scria în notiţele lui Al.

– Dacă eşti nevinovat, a spus Fritz, spune-ne de unde îl cunoşteai pe Oswald şi de ce aveai o armă asupra ta.

– Şi de ce doamna avea un cuţit de bucătărie plin de sânge, a adăugat Hosty.

La replica asta am văzut roşu în faţa ochilor.

– Doamna avea sânge peste tot! am strigat la ei. Pe haine, pe pantofi, în geantă! Ticălosul a împuşcat-o în piept, sau n-aţi observat?

Fritz:

– Calmează-te, domnule Amberson. Nimeni nu te acuză de nimic.

Şi în subtext: încă.

Am inspirat adânc.

– Aţi stat de vorbă cu doctorul Perry? Trebuie să fi discutat ceva cu el, că doar l-aţi trimis să mă examineze şi să-mi oblojească genunchiul. Ceea ce înseamnă că aţi aflat că am mâncat o bătaie soră cu moartea în august. Cel care a ordonat să fiu bătut – şi care a luat parte la acţiune – este un agent de pariuri pe nume Akiva Roth. Nu cred că a avut intenţia să mă rănească atât de tare, dar probabil că am făcut pe nebunul cu el şi l-am înfuriat. Nu pot să-mi aduc aminte. Din ziua aia nu-mi mai aduc aminte o grămadă de lucruri.

– De ce nu ai depus plângere?

– Pentru că am fost în comă, domnule detectiv Fritz. Şi nu mi-am mai amintit nimic atunci când am ieşit din ea. Când am început să-mi aduc aminte – o parte din ce s-a întâmplat – mi-am amintit că Roth a spus că e în cârdăşie cu un agent din Tampa cu care colaborasem pe vremuri şi cu un mafiot pe care îl cheamă Carlos Marcello. Şi atunci mi s-a părut că e riscant să fiu văzut că merg la poliţie.

– Adică vrei să zici că Departamentul de Poliţie din Dallas este corupt?

Nu mi-am putut da seama dacă mânia lui Fritz era reală sau prefăcută, dar nici că mi-ar fi păsat.

– Vreau să zic că mă uit la Incoruptibilii şi ştiu că Mafia nu iubeşte delatorii. Mi-am cumpărat armă ca să mă apăr – aşa cum spune dreptul meu de cetăţean conform celui de-al Doilea Amendament – şi am ţinut-o mereu la mine.

Am arătat spre punga cu proba.

– Arma aia.

– De unde ai cumpărat-o? a fost curios Hosty.

– Nu-mi aduc aminte.

– Amnezia asta e foarte convenabilă, nu? a remarcat Fritz. Ca o idee dintr-un serial, din The Secret Storm sau din As the World Turns.

– Vorbiţi cu Perry, am repetat. Şi mai uitaţi-vă o dată la genunchiul meu. Mi l-am nenorocit la loc urcând şase etaje ca să salvez viaţa preşedintelui. Şi voi avea grijă să povestesc asta ziariştilor. Aşa cum le voi spune şi că recompensa pentru că mi-am făcut datoria de american a fost un interogatoriu într-o cămăruţă sufocantă, fără să primesc nici măcar un pahar cu apă.

– Vrei apă? m-a întrebat imediat Fritz şi am înţeles că eram pe drumul cel bun, dar trebuia să am grijă să nu fac niciun pas greşit.

Preşedintele scăpase de la moarte ca prin urechile acului. Cei doi bărbaţi din faţa mea – ca să nu-l mai pomenesc şi pe comandatul Poliţiei din Dallas, Jesse Curry – se vor afla sub presiune enormă ca să iasă la rampă cu un erou. Din moment ce Sadie era moartă, numai pe mine mă mai aveau.

– Nu, am răspuns. Dar o Cola mi-ar prinde bine.

Pe când îmi aşteptam Cola, m-am gândit la vorbele lui Sadie: Lăsăm o mulţime de urme. Era adevărat. Dar poate aş reuşi să mă folosesc de asta. Doar în cazul în care un anumit şofer al camionetei de remorcări auto de la o anumită staţie Esso din Forth Worth făcuse ce-i cerusem în biletul lăsat sub ştergătorul Chevroletului.

Fritz şi-a aprins o ţigară şi a împins pachetul peste masă spre mine. Am clătinat din