– Spune-ne de unde îl ştii.

Le-am spus că l-am întâlnit pe Lee pe Mercedes Street şi că am făcut cunoştinţă. Că îi ascultam elucubraţiile sforăitoare despre relele Americii fascisto-imperialiste şi despre minunatul stat socialist pe cale de a se dezvolta în Cuba. Cuba reprezenta idealul, îmi spunea el. Rusia a intrat pe mâna unor birocraţi de nimic, motiv pentru care el o părăsise. În Cuba era Unchiul Fidel. Lee nu spunea direct că Unchiul Fidel calcă pe apă, dar sugera asta.

– Mi-am dat seama că e nebun, dar îmi plăcea familia lui.

Asta era adevărat. Îmi plăcea familia lui, şi credeam că e nebun.

– În fond, cum a ajuns un pedagog de profesie ca dumneata să locuiască în haznaua aia din Fort Worth? m-a întrebat Fritz.

– Încercam să scriu un roman. Şi nu puteam să mă concentrez câtă vreme predam la şcoală. Mercedes Street e o groapă de gunoi, dar măcar e ieftină. Am crezut că lucrul la carte o să dureze cam un an aşa că trebuia să trag de bani. Şi când mă apucau bâzdâcii încercam să-mi închipui că locuiesc într-o mansardă pe malul stâng al Senei.

– Când vorbeşti despre bani te referi şi la cei obţinuţi din pariuri? a spus Fritz.

– Mă prevalez de Amendamentul Cinci, am răspuns eu.

Will Fritz a izbucnit în râs.

– Aşa deci, l-ai cunoscut pe Oswald şi te-ai împrietenit cu el, a continuat discuţia Hosty.

– E un mod de a spune că m-am împrietenit. Nu te împrieteneşti cu nebunii. Cel puţin eu nu o fac.

– Spune mai departe.

– Lee şi-a luat familia şi s-a mutat de acolo; eu am rămas. Apoi într-o zi, din senin, am primit un telefon de la el. Mi-a zis că stătea cu Marina pe Elsbeth Street în Dallas. Mi-a mai zis că era un cartier mai bun, că apartamentele de închiriat sunt multe şi ieftine. Le-am povestit apoi lui Fritz şi Hosty că mă săturasem deja de Mercedes Street, aşa că am venit în Dallas, am luat prânzul cu Oswald la Woolworth’s şi după aia am făcut o plimbare prin zonă. Am închiriat apartamentul de la parter de la numărul 214 de pe West Neely Street, iar când s-a eliberat apartamentul de la etaj, l-am anunţat pe Lee. I-am întors serviciul, adică.

– Soţiei lui nu-i plăcea pe Elsbeth Street. Casa de pe West Neely Street nu era departe şi era mult mai drăguţă. Aşa că s-au mutat acolo.

Habar nu aveam cât de bine aveau de gând să verifice povestea asta, cât de reală părea cronologia faptelor sau ce anume le-ar putea spune Marina. Însă nu mă interesa nimic din toate astea. Aveam nevoie de timp. Doar atât. Iar o poveste măcar pe jumătate plauzibilă mi l-ar putea oferi, mai ales că agentul Hosty avea toate motivele să se poarte cu mănuşi cu mine. Căci, dacă aş fi spus ce ştiam despre relaţia lui cu Oswald, şi-ar fi putut petrece restul carierei în Fargo.

– Apoi s-a întâmplat ceva ce mi-a atras atenţia. În aprilie, în ajun de Paşte. Stăteam la masa din bucătărie şi lucram la carte, când o maşină simandicoasă, cred că un Cadillac, a oprit în faţa casei şi din ea au coborât un bărbat şi o femeie. Bine îmbrăcaţi. Aduseseră un iepure din pluş pentru June. Ea e…

– Ştim cine este June Oswald, mi-a tăiat-o Fritz.

– S-au dus la etaj şi l-am auzit pe tipul ăsta – avea accent nemţesc şi o voce tunătoare – l-am auzit că zice „Lee, cum de nu l-ai nimerit?”

Hosty s-a aplecat spre mine, cu ochii cât de mari se puteau face pe faţa lui buhăită.

– Ce?

– M-ai auzit. Aşa că m-am uitat în ziar şi ghici ce? Cu patru sau cinci zile înainte, cineva trăsese într-un general în retragere. Un extremist de dreapta. Exact genul de individ pe care nu-l putea suferi Lee.

– Şi ce ai făcut?

– Nimic. Ştiam că are un pistol – mi-l arătase într-o zi –, dar în ziar scria că tipul care a tras în Walker avusese o puşcă. În plus, pe atunci aveam grijă de prietena mea. M-aţi întrebat de ce avea un cuţit în geantă. Răspunsul e foarte simplu – era speriată. Şi ea a fost atacată, dar nu de domnul Roth. Ci de fostul ei soţ. A desfigurat-o.

– Am văzut cicatricele, a spus Hosty. Ne pare rău pentru pierderea pe care ai suferit-o, Amberson.

– Mulţumesc, am răspuns, gândind în acelaşi timp: nu arăţi că ţi-ar părea. Cuţitul pe care îl avea era acelaşi pe care fostul – John Clayton îl chema – l-a folosit când a tăiat-o. Îl avea în permanenţă la ea.

Mi-am adus aminte când a spus Pentru orice eventualitate. Mi-am adus aminte când a spus Aceasta e cea mai clară eventualitate dintre toate.

Mi-am acoperit faţa cu mâinile. Au aşteptat. Le-am lăsat pe genunchi şi am continuat cu vocea fără intonaţie care amintea de detectivul Joe Friday. „Doar faptele, doamnă.”

– Mi-am păstrat locuinţa de pe West Neely, dar vara mi-am petrecut-o în Jodie ca să pot avea grijă de Sadie. Am cam renunţat şi la ideea cu cartea şi mă gândeam să mă reangajez la liceul Denholm Consolidated. Şi am dat nas în nas cu Akiva Roth şi huidumele lor. Şi am ajuns şi eu în spital. Când m-au externat, m-au trimis la un complex de sănătate care se numeşte Eden Fallows.

– Îl ştiu, a intervenit Fritz. Cu asistenţă medicală la domiciliu.

– Da, iar Sadie era asistenta-şefă. Am avut grijă de ea după ce soţul ei a rănit-o; a avut grijă de mine după ce Roth şi asociaţii lui m-am bătut de m-au rupt. Aşa se petrec lucrurile. Fac… nu ştiu cum să vă explic… un soi de armonie.

– Lucrurile se petrec cu un rost, a rostit Hosty cu gravitate şi, preţ de o fracţiune de secundă, am simţit că-mi vine să mă reped la el peste masă şi să-i iau la pumni faţa roşie şi puhavă.

Nu pentru că nu ar fi avut dreptate. După umila mea părere, lucrurile se petrec într-adevăr dintr-un anumit motiv, dar ne place nouă