– Pe la sfârşitul lui octombrie, doctorul Perry mi-a permis să încep să conduc pe distanţe mici.

Asta era o minciună sfruntată, dar poate că nu-l vor interoga pe Perry chiar atât de curând… ba chiar s-ar putea să nu-l interogheze deloc dacă se vor hotărî să investească în mine ca fiind autenticul erou american.

– M-am dus marţi în Dallas ca să-mi vizitez fostul apartament de pe West Neely. Dintr-o toană. Voiam să văd dacă reuşesc să-mi amintesc ceva.

Şi într-adevăr fusesem pe West Neely, dar ca să-mi recuperez arma de sub trepte.

– După aceea, m-am hotărât să mănânc la Woolworth, ca pe vremuri. Şi pe cine credeţi că văd acolo, dacă nu pe Lee, care se îndopa cu peşte şi pâine de secară. M-am aşezat lângă el şi l-am întrebat cum o mai duce şi atunci mi-a spus că FBI-ul îl hărţuieşte pe el şi pe soţia lui. Mi-a zis: „O să le dau o lecţie ticăloşilor ăstora ca să nu se mai pună cu mine, George. Uită-te la televizor vineri după prânz că s-ar putea să vezi ceva interesant.”

– Dumnezeule mare, a exclamat Fritz. Ai făcut legătura cu vizita preşedintelui?

– La început, nu. Nu l-am urmărit pe Kennedy atât de îndeaproape; sunt republican.

Astea au fost două minciuni la preţ de una.

– În plus, Lee a trecut direct la subiectul lui preferat.

– Cuba, a ghicit Hosty.

– Corect. Cuba şi viva Fidel. Nici măcar nu m-a întrebat de ce şchiopătez. Era complet absorbit în nebunelile lui, înţelegeţi? Dar aşa era Lee. I-am făcut cinste cu o bucată de plăcintă – e aşa de bună aia de la Woolworth şi ieftină, doar douăzeci şi cinci de cenţi – şi l-am întrebat unde lucrează. Mi-a spus că la Book Depository pe Elm Street. Şi mi-a zis asta cu un rânjet larg, de parcă era cea mai bună afacere din lume să descarci camioane şi să muţi cutii de colo-colo. Vorbele lui îmi intrau pe o ureche şi îmi ieşeau pe cealaltă, am continuat eu, pentru că mă durea piciorul şi pentru că mă apucase una din migrenele mele. M-am întors la Eden Fallows şi am tras un pui de somn. Dar când m-am trezit, mi-am adus aminte de glumiţa tipului cu accent german când l-a întrebat cum de nu a nimerit. Am dat drumul la televizor şi toată lumea vorbea despre vizita preşedintelui. Şi atunci am început să mă îngrijorez. Am săpat prin ziarele din living şi am dat de ruta coloanei oficiale şi am văzut că trece chiar pe lângă Book Depository.

– M-am perpelit toată ziua de miercuri.

Acum se aplecaseră peste masă, sorbindu-mi fiecare cuvânt. Hosty lua notiţe fără să se uite în carneţel. Mă întrebam dacă va fi în stare să le citească după aceea.

– Ba îmi spuneam: Dar dacă o s-o facă. Ba: Nici vorbă, numai gura e de Lee. Ba una, ba alta, tot aşa am ţinut-o. Ieri dimineaţă am sunat-o pe Sadie, i-am spus toată povestea şi am întrebat-o ce părere are. Ea i-a dat telefon lui Deke – Deke Simmons, cel despre care am spus că-i ţine loc de tată – şi după aia m-a sunat înapoi. Mi-a spus că ar trebui să anunţ poliţia.

Fritz a spus:

– Nu vreau să te fac să suferi mai mult, fiule, dar dacă ai fi făcut asta, prietena ta ar mai fi în viaţă.

– Stai aşa. Nu ai auzit toată povestea.

Şi desigur că nici eu nu o auzisem; o fabricam pe măsură ce vorbeam.

– I-am spus şi ei, şi lui Deke că nu vreau nicio poliţie, pentru că, dacă Lee era nevinovat, chiar că ar fi fost terminat. Trebuie să înţelegeţi că tipul era vai de mama lui. Mercedes Street era o hazna, iar West Neely abia dacă arăta mai bine, dar pe mine nu mă deranja – sunt singur şi aveam cartea la care lucram. Şi ceva bani la bancă. Lee, pe de altă parte… avea o nevastă frumoasă şi două fetiţe, a doua fiind nou-născută, şi se străduia din toate puterile să le ofere un acoperiş deasupra capului. Nu era un om rău…

Când am spus asta, am simţit nevoia să-mi pipăi nasul, să văd dacă nu cumva crescuse.

– … dar era un ratat de talie mondială, scuzaţi-mă că sunt atât de dur. Ideile lui trăsnite nu-i permiteau să rămână într-o slujbă mult timp. Obişnuia să-mi spună că, dacă îşi găsea ceva de lucru, FBI-ul avea grijă să şi-l piardă. Mi-a spus că aşa s-a întâmplat cu slujba lui de la imprimerie.

– Prostii, m-a întrerupt Hosty. Băiatul dădea vina pe toată lumea pentru necazurile pe care el însuşi le făcea. Dar sunt de acord cu nişte lucruri pe care le-ai spus, Amberson. Era un ratat de talie mondială şi mi-a părut rău de soţia şi fetiţele lui. Chiar mi-a părut al naibii de rău.

– Aşa zici? Bravo ţie. Oricum, acum avea o slujbă şi nu voiam să şi-o piardă din vina mea, dacă doar vorbea gura fără el… chestie la care se pricepea de minune. I-am spus lui Sadie că mă duc la Book Depository mâine – adică azi – ca să văd ce face. Mi-a spus că vrea să vină cu mine. I-am zis că nu, că dacă lui Lee chiar îi fila o lampă şi avea de gând să facă ceva rău, ea va fi în primejdie.

– Ţi s-a părut că i-ar fi filat o lampă atunci când te-ai întâlnit cu el? m-a întrebat Fritz.

– Nu, mi s-a părut foarte calm, dar aşa era mereu, i-am răspuns şi m-am aplecat către el. Vreau să mă asculţi acum foarte atent, domnule detectiv Fritz. Ştiam că Sadie vrea să vină cu mine indiferent ce i-aş spune eu. Mi-am dat seama după cum mi-a vorbit. Aşa că am plecat dracului de acolo. Am făcut-o ca s-o protejez. Pentru orice eventualitate.

Iar aceasta este cea mai clară eventualitate din toate, mi-a şoptit acea Sadie care se afla în capul meu. Şi care va continua să trăiască acolo până când o voi vedea din nou în carne şi oase. Jur că aşa se va întâmpla, indiferent de ce o