– M-am gândit să stau peste noapte la un hotel, dar toate erau arhipline. Atunci mi-am adus aminte de Mercedes Street. Predasem cheia de la numărul 2706, unde am stat eu, dar mai aveam cheia de la 2703, de vizavi, unde a stat Lee. Mi-a dat-o chiar el ca să-i ud florile.

– Avea flori? s-a mirat Hosty.

Dar eu nu-l scăpam din ochi pe Will Fritz.

– Sadie s-a speriat când nu m-a mai găsit în Eden Fallows. S-a speriat şi Deke. Şi a sunat la poliţie. Nu doar o dată, ci de mai multe ori. Şi de fiecare dată, poliţistul care i-a răspuns, i-a zis să termine cu tâmpeniile şi i-a închis în nas. Nu ştiu dacă s-a obosit cineva să înregistreze apelurile astea, dar Deke vă va putea confirma şi nu are niciun motiv să mintă.

Acum Fritz se făcuse roşu ca focul.

– Dacă ai şti câte ameninţări cu moartea am primit…

– Sunt convins. Şi atâtea capete deştepte. Aşa că nu-mi spune că Sadie ar mai fi încă în viaţă dacă am fi anunţat poliţia. Nu-mi spune aşa ceva, bine?

Nu a mai scos un cuvânt.

– Cum te-a găsit? m-a întrebat Hosty.

Aici nu mai trebuia să mint şi nu am făcut-o. Apoi m-au întrebat despre drumul de pe Mercedes Street din Fort Worth până la Book Depository în Dallas. Această parte a poveştii mele era cea mai riscantă. Nu că mi-aş fi făcut probleme în legătură cu cowboyul cu Studebaker; Sadie îl rănise, de acord, dar doar după ce el încercase să-i fure geanta. Maşina lui fusese oricum pe moarte şi aveam senzaţia că nici nu va raporta furtul. Bineînţeles că mai furasem şi altă maşină, dar, având în vedere urgenţa misiunii noastre, eram aproape convins că poliţia nu va face un caz din asta. Presa ar crucifica-o dacă ar face aşa ceva. Mă îngrijora însă Chevroletul roşu, cu eleroane ca sprâncenele de femeie. S-ar fi putut găsi explicaţii pentru valizele noastre din portbagaj; mai petrecusem weekenduri la Candlewood Bungalows şi înainte. Dar dacă s-ar fi uitat la caietul lui Al… nici măcar nu voiam să mă gândesc la una ca asta.

La uşă s-a auzit o bătaie uşoară şi unul dintre poliţiştii care mă aduseseră la secţia de poliţie şi-a vârât capul înăuntru. La volanul maşinii şi apoi, când îmi cotrobăise prin lucruri împreună cu partenerul lui, mi se păruse dur şi periculos, ca poliţiştii cu care am fost obişnuiţi din filme. Dar acum, văzându-l aşa de speriat şi cu ochii scoşi din orbite de emoţie, mi-am dat seama că nu are mai mult de douăzeci şi trei de ani şi că încă se mai luptă cu acneea pubertăţii. În spatele lui, multe persoane – în uniformă sau nu – îşi întindeau gâturile ca să mă vadă mai bine. Fritz şi Hosty s-au întors iritaţi spre nepoftit.

– Domnilor, îmi cer scuze că vă întrerup, dar domnul Amberson este căutat la telefon.

Roşeaţa s-a urcat iar pe fălcile lui Hosty.

– Tinere, aici are loc un interogatoriu. Nu-mi pasă nici dacă la telefon e preşedintele Statelor Unite ale Americii.

Poliţistul a înghiţit în sec. Se vedea cum mărul lui Adam îi urcă şi coboară ca o maimuţă pe băţ.

– Eee… domnilor, chiar este preşedintele Statelor Unite la telefon.

Deci, până la urmă, s-a dovedit că le păsa.

M-au dus în biroul comandantului Curry. Fritz mă ţinea dintr-o parte, Hosty din cealaltă. Pentru că ei îmi susţineau greutatea, aproape că nu mai şchiopătam deloc. Pe coridor erau reporteri, camere TV şi reflectoare care ridicaseră temperatura la aproape patruzeci de grade. Indivizii aceştia – o treaptă peste paparazzi – nu ar fi avut ce să caute într-o secţie de poliţie în urma unei tentative de asasinat, dar nu eram absolut deloc mirat. Pe o altă axă a timpului, se buluciseră aici şi după arestarea lui Oswald şi nu îi dăduse nimeni afară. Din câte ştiam, nici măcar nu se gândise cineva la asta.

Cu chipuri împietrite, Hosty şi Fritz îşi croiau vitejeşte drum prin mulţime. Eram toţi trei asaltaţi cu întrebări. Hosty a strigat:

– Domnul Amberson va da o declaraţie la încheierea discuţiei cu autorităţile!

– Când? l-a întrebat cineva la fel de tare.

– Mâine, poimâine, poate săptămâna viitoare!

Gemetele reporterilor l-au făcut pe Hosty să zâmbească.

– Poate luna viitoare! Acum este aşteptat la telefon de preşedintele Kennedy, aşa că daţi-vă la o parte!

Şi s-au dat la o parte, clămpănind ca un stol de coţofene.

Singurul dispozitiv de răcire a temperaturii din biroul comandantului Curry era ventilatorul de pe raft, dar chiar şi aerul învârtit era o binecuvântare după camera pentru interogatoriu şi cuptorul cu microunde al presei. Un receptor mare şi negru era aşezat pe sugativa de pe birou. Alături se afla un dosar pe a cărui copertă era scris la maşină LEE H. OSWALD. Era subţire.

Am luat receptorul:

– Alo?

Vocea nazală, cu accent de New England, de la celălalt capăt, mi-a trimis fiori pe şira spinării. Vocea bărbatului care acum ar fi zăcut pe o lespede de morgă dacă nu am fi fost eu şi cu Sadie.

– Domnule Amberson? Jack Kennedy la telefon. Am… ăăă… am înţeles că soţia mea şi cu mine vă datorăm… ăăă… vieţile noastre. Am înţeles şi că aţi pierdut pe cineva foarte drag.

Drag pronunţat daag, aşa cum fusesem obişnuit să-l aud.

– Numele ei era Sadie Dunhill, domnule preşedinte. Oswald a împuşcat-o.

– Îmi pare foarte rău pentru… ăăă… pierderea dumneavoastră, domnule Amberson. Pot să vă spun… ăăă… George?

– Dacă doriţi.

Gândind: Nu port această conversaţie. Este doar un vis.

– Sunt convins că ţara ei îi va mulţumi… iar ţie îţi va oferi condoleanţe. Permite-mi… ăăă… să fiu primul care să-ţi prezint mulţumirile şi condoleanţele mele.

– Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Mi se pusese un nod în gât şi abia dacă mai puteam vorbi. I-am văzut ochii, atât de strălucitori, când se stingea în braţele mele, Jake, cum am mai dansat. Se sinchisesc, oare, preşedinţii de asemenea lucruri? Au idee, măcar, ce înseamnă ele? Poate doar cei mai buni. Poate acesta este motivul pentru care sunt în funcţie.

– Mai… ăăă… mai este cineva care doreşte să îţi mulţumească, George. Soţia mea nu