– Domnule preşedinte, nu ştiu unde voi fi diseară.

– Te va găsi ea. E foarte… ăăă… hotărâtă atunci când vrea să mulţumească cuiva. Acum, spune-mi, George, cum te simţi?

I-am zis că mă simt bine, ceea ce era o minciună. Mi-a promis că o să ne vedem la Casa Albă foarte curând, iar eu i-am mulţumit, dar nu credeam că va avea loc vreodată o vizită de-a mea la Casa Albă. În tot timpul acestei conversaţii fantastice, când ventilatorul îmi răcorea chipul transpirat, iar uşa vitrată strălucea în lumina supranaturală a reflectoarelor camerelor de filmat de pe coridor, trei cuvinte îmi răsunau în minte:

Sunt în siguranţă. Sunt în siguranţă. Sunt în siguranţă.

Preşedintele Statelor Unite sunase din Austin ca să-mi mulţumească pentru că i-am salvat viaţa, iar eu eram în siguranţă. Puteam să fac ceea ce trebuia.

La cinci minute după încheierea discuţiei mele suprarealiste cu John Fitzgerald Kennedy, Hosty şi Fritz m-au scos pe scările din spate în garajul unde Oswald ar fi fost împuşcat de Jack Ruby. Atunci fusese plin cu oamenii care aşteptau să urmărească transferul asasinului la închisoarea districtuală. Acum era pustiu şi nu se auzea decât sunetul paşilor noştri. Paznicii mei m-au dus cu maşina la hotelul Adolphus şi nu m-a surprins absolut deloc să mă pomenesc în aceeaşi cameră pe care o ocupasem când venisem pentru prima dată în Dallas. Roata se învârteşte, se spune, şi cu toate că niciodată nu am fost în stare să înţeleg cine anume sunt acei înţelepţi care „spun” asta, trebuie să mărturisesc că au dreptate atunci când vine vorba despre călătoria în timp.

Fritz m-a informat că poliţiştii de la uşă şi cei din holul de la parter erau postaţi acolo doar pentru a-mi asigura protecţia şi pentru a ţine presa la distanţă. (Mda, sigur.) Apoi mi-a strâns mâna. Mi-a strâns mâna şi agentul Hosty şi mi-a strecurat o bucăţică de hârtie împăturită.

– Odihneşte-te, mi-a spus. O meriţi.

După ce au plecat, am despăturit hârtia. Era o pagină din carneţelul lui. Mâzgălise pe ea trei propoziţii, probabil în timpul convorbirii mele cu „Jack” Kennedy.

Telefonul e ascultat. Vin diseară la 9. Arde biletul şi aruncă-l la WC.

L-am ars, aşa cum Sadie îl arsese pe al meu, apoi am deşurubat receptorul telefonului. Înăuntru, printre cabluri, era un cilindru micuţ, albastru, nu mai mare decât o baterie AA. M-am amuzat să văd că pe el scria ceva în japoneză şi m-am gândit la amicul meu, Silent Mike.

L-am deşurubat, l-am pus în buzunar, am asamblat la loc receptorul şi am format zero. Telefonista de la celălalt capăt a făcut o pauză lungă atunci când mi-a auzit numele. Tocmai voiam să închid şi să formez din nou, când a început să plângă şi să se bâlbâie spunându-mi cât de recunoscătoare îmi este pentru că îl salvasem pe preşedinte. Dacă îmi poate fi de folos cu ceva, a zis, dacă îmi poate fi de folos oricine din personalul hotelului, nu trebuia decât să le spun, numele ei era Marie şi ar face orice ca să-mi dovedească recunoştinţa.

– Ai putea începe prin a-mi face o legătură cu Jodie, i-am spus şi i-am dat numărul lui Deke.

Telefonul a uruit de două ori şi Deke a răspuns. Avea vocea răguşită şi îngroşată, ca şi cum viroza i se agravase.

– Dacă eşti tot un blestemat de reporter…

– Nu sunt reporter, Deke. Sunt George.

Am făcut o pauză mică, şi apoi:

– Jake.

– O, Jake, a spus cu tristeţe şi a început să plângă.

Am aşteptat, strângând receptorul atât de tare, că începuse să mă doară mâna. Îmi zvâcneau tâmplele. Ziua era pe sfârşite, dar lumina care pătrundea prin ferestre era încă destul de puternică. Din depărtare am auzit un bubuit de tunet. În cele din urmă, m-a întrebat:

– Eşti bine?

– Da. Dar Sadie…

– Ştiu. Au dat la ştiri. Am auzit când mă duceam la Fort Worth.

Deci femeia cu căruciorul şi şoferul camionului de tractare de la staţia Esso făcuseră ce îi rugasem. Slavă Domnului. Nu că mi s-ar mai fi părut important acum, când îl ascultam pe bătrânul acesta distrus încercând să-şi stăpânească lacrimile.

– Deke, crezi că eu sunt de vină? Te-aş înţelege.

– Nu, a spus în cele din urmă. Nici Ellie nu crede că tu eşti de vină. Când Sadie îşi punea ceva în minte, nu se lăsa până nu ducea la capăt ce şi-a propus să facă. Şi dacă te-a găsit pe Mercedes Street din Fort Worth, eu sunt cel care am trimis-o acolo.

– Acolo m-a găsit.

– Lepădătura aia a împuşcat-o? La ştiri aşa zic.

– Da. A vrut să mă împuşte pe mine, dar din cauza piciorului meu bolnav… M-am împiedicat de o cutie şi am căzut. Era chiar în spatele meu.

– Iisuse, a exclamat, cu voce mai puternică. Dar a murit făcând ce trebuie. La asta am să mă gândesc. La asta trebuie să te gândeşti şi tu.

– N-aş fi ajuns niciodată acolo dacă n-ar fi fost ea. Dacă ai fi putut s-o vezi… cât de hotărâtă era… cât de curajoasă…

– Iisuse, a repetat Deke cu un oftat. Suna foarte, foarte bătrân acum. A fost adevărat. Tot ce ai spus. Tot ce a spus ea despre tine. Chiar vii din viitor, nu-i aşa?

Ce mult m-am bucurat că microfonul era în buzunarul meu. Nu prea credeam că avuseseră timpul necesar să planteze dispozitive de ascultare în cameră, dar tot mi-am făcut mâinile căuş la gură şi mi-am coborât glasul.

– Să nu spui nimic despre povestea asta nici poliţiei, nici reporterilor.

– Doamne, Dumnezeule, nici vorbă!

Părea indignat doar de ideea în sine.

– N-ai mai apuca în veci să vezi lumina zilei!

– Ne-ai luat bagajele din portbagajul Chevroletului? Chiar după ce…

– Sigur. Am ştiut că e ceva important, pentru că imediat ce am auzit ştirile, mi-am dat seama că eşti suspect.

– Cred că o să fiu în regulă, am spus, dar te rog să umbli în servieta mea şi… ai un crematoriu?

– Da, în spatele garajului.

– În servietă e un caiet albastru. Arde-l în crematoriu. Faci asta pentru mine? Şi pentru Sadie. Amândoi ne bazăm pe tine.

– Da. Aşa am să fac.