– Şi mie pentru a ta. A ta şi a duduii Ellie.

– Nu-i corect! a izbucnit el. Nu-mi pasă că e vorba de preşedinte, nu-i corect!

– Nu, i-am răspuns. Nu este. Dar Deke… n-a fost vorba doar despre preşedinte. E vorba despre toate lucrurile rele care s-ar fi întâmplat dacă el ar fi murit.

– Cred că trebuie să te cred pe cuvânt. Dar mi-e greu.

– Ştiu.

Vor ţine o adunare comemorativă pentru Sadie la liceu, aşa cum au ţinut pentru Duduia Mimi? Bineînţeles. Posturile de televiziune vor trimite echipe de transmisie şi nu va mai exista niciun ochi neînlăcrimat în America. Dar când se vor fi terminat toate, Sadie tot moartă va fi.

Doar dacă nu făceam eu ceva. Asta ar însemna să trec iarăşi prin toate, dar aş face-o pentru Sadie. Chiar dacă la petrecere mi-ar arunca o privire şi şi-ar spune că sunt prea bătrân pentru ea (deşi m-aş da peste cap ca s-o fac să se răzgândească). Dar acum exista şi un avantaj: ştiam că Lee acţionase singur, aşa că nu va mai trebui să aştept multă vreme până să-l expediez pe lumea cealaltă.

– Jake? Mai eşti la telefon?

– Da. Şi ţine minte să-mi spui George când vorbeşti despre mine, da?

– Fii fără grijă. Oi fi eu bătrân, dar mintea încă îmi funcţionează. Am să te mai văd?

Nu dacă agentul Hosty îmi va spune ce vreau să aud, mi-am spus.

– Dacă nu ne vom mai vedea înseamnă că totul s-a sfârşit cu bine.

– În regulă. Jake… George… a spus… a spus ceva la sfârşit?

Nu aveam de gând să-i spun care fuseseră ultimele cuvinte ale lui Sadie. Asta era ceva personal, dar îi puteam oferi ceva. Şi el îi va spune lui Ellie, iar Ellie va spune tuturor prietenilor lui Sadie din Jodie. Avusese mulţi prieteni.

– A întrebat dacă preşedintele e bine. Când i-am zis că da, a închis ochii şi s-a stins.

Deke a început iarăşi să plângă. Mie îmi vibra întreaga faţă. Lacrimile ar fi fost o uşurare, dar ochii îmi erau uscaţi ca piatra.

– Rămâi cu bine, am şoptit. Rămâi cu bine, bătrânul meu prieten.

Am pus uşor receptorul în furcă şi am rămas o vreme nemişcat, privind prin fereastră la lumina roşie a amurgului din Dallas. Cer roşu noaptea, bucuria marinarului, sună zicătoarea… dar am auzit un alt bubuit de tunet. Cinci minute mai târziu îmi recăpătasem stăpânirea de sine. Am ridicat receptorul şi am format iarăşi zero. I-am spus lui Marie că am de gând să mă întind puţin şi am rugat-o să mă trezească la opt. Am mai rugat-o şi să nu mă deranjeze nimeni până atunci.

– Problema asta e deja rezolvată, mi-a răspuns surescitată. Comandantul poliţiei a dat ordin să nu primiţi niciun telefon.

Vocea i-a coborât o treaptă.

– Era nebun, domnule Amberson? Adică, trebuie să fi fost nebun, dar părea că e?

Mi-am amintit privirea piezişă şi rânjetul demonic.

– O, da. Părea nebun. Ora opt, Marie. Nimic până atunci.

Am închis înainte să mai apuce să spună ceva. Apoi mi-am scos pantofii (cel stâng a ieşit greu şi m-a durut tare), m-am întins pe pat şi mi-am acoperit ochii cu braţul. Am văzut-o pe Sadie dansând. Am văzut-o pe Sadie spunându-mi să intru, bunule domn, îţi place tortul? Am văzut-o în braţele mele, în ochi cu ultima strălucire a vieţii.

M-am gândit la vizuina de iepure şi la faptul că fiecare drum prin ea reprezenta o resetare completă.

Într-un final am adormit.

Hosty mi-a bătut în uşă fix la ora nouă. I-am deschis, iar el a intrat cu pas agale. Într-o mână ducea o servietă (dar nu servieta mea, ceea ce era foarte bine). În cealaltă avea o sticlă de şampanie, de foarte bună calitate, Moët et Chandon, cu o fundă cu roşu, alb şi albastru la gât. Părea foarte obosit.

– Amberson, m-a salutat el.

– Hosty, i-am răspuns eu.

A închis uşa, apoi mi-a arătat telefonul. Am scos microfonul din buzunar. A dat din cap.

– Mai sunt şi altele? l-am întrebat.

– Nu. Microfonul ăla e al Poliţiei din Dallas, iar acum cazul este al nostru. Din ordinul direct al lui Hoover. Dacă te întreabă cineva de microfon, să spui că l-ai găsit singur.

– Bine.

Mi-a arătat sticla de şampanie.

– Cu complimente din partea conducerii hotelului. Au insistat să ţi-o aduc. Ai chef să închini în cinstea preşedintelui Statelor Unite?

N-aveam chef să închin în cinstea nimănui când frumoasa mea Sadie zăcea pe o lespede la morga districtuală. Reuşisem, iar reuşita avea gust de cenuşă.

– Nu.

– Nici eu, dar mă bucur al naibii de tare că trăieşte. Vrei să-ţi spun un secret?

– Sigur.

– L-am votat. Cred că sunt singurul din FBI care l-a votat.

N-am răspuns.

Cu un oftat lung de uşurare, Hosty s-a tolănit într-unul din cele două fotolii din cameră. Şi-a pus servieta la picioare, apoi s-a uitat pe eticheta sticlei.

– 1958. Probabil că amatorii de vin ştiu dacă a fost un an bun sau nu, dar mie îmi place mai mult berea.

– Şi mie.

– Înseamnă că o să-ţi placă sticlele de Lone Star pe care ţi le-au păstrat la restaurant. O cutie întreagă şi o scrisoare prin care ţi se promite câte o cutie pe lună pentru tot restul vieţii. Şi şampanie. Am văzut pe puţin zece sticle. Ţi le-au trimis absolut toţi, de la Camera de Comerţ din Dallas până la Consiliul Local al Turismului. Mai ai şi un televizor color marca Zenith, nedespachetat încă, un inel cu sigiliu din aur masiv cu chipul preşedintelui pe el de la Calloway’s Fine Jewelry, un bon pentru trei costume noi de la Dallas Menswear şi tot felul de alte chestii, inclusiv o cheie a oraşului. Conducerea a rezervat o cameră la etajul unu unde să-ţi depoziteze toate cadourile şi cred că până mâine dimineaţă va mai rezerva încă una. Şi mâncarea! Oamenii îţi aduc prăjituri, plăcinte, mâncare gătită, friptură de vită la cuptor, pui fript şi suficientă mâncare mexicană cât să dai într-o diaree care să te ţină cinci ani. Le facem vânt, dar, crede-mă că nu vor să plece. Sunt şi femei strânse în faţa hotelului şi… să zicem că până şi „Jack” Kennedy ar fi invidios pe tine, cu