toată reputaţia lui de fustangiu. N-o să-ţi vină să crezi câte detalii picante despre viaţa lui sexuală are directorul meu în dosare.

– Te-ar putea surprinde capacitatea mea de a crede.

– Dallasul te iubeşte, Amberson. La dracu’, ţara întreagă te iubeşte.

A început să râdă. Râsul i s-a înecat într-un acces de tuse. Când i-a trecut, şi-a aprins o ţigară. Apoi s-a uitat la ceas.

– Cu începere de la ora şapte fără nouă minute, din seara de douăzeci şi doi noiembrie, 1963, ai devenit prinţul Americii.

– Dar tu, Hosty? Tu mă iubeşti? Directorul Hoover mă iubeşte?

După un singur fum, şi-a lăsat ţigara în scrumieră, apoi s-a aplecat spre mine şi m-a ţintuit cu privirea. Ochii lui erau îngropaţi în cute de grăsime, şi obosiţi, dar, cu toate acestea, erau foarte sclipitori şi alerţi.

– Uită-te la mine, Amberson. Priveşte-mă în ochi. Şi spune-mi că nu ai fost complicele lui Oswald. Şi spune-mi adevărul pentru că mă pricep să recunosc o minciună.

Având în vedere eşecul lui răsunător cu Oswald, n-am crezut că se pricepe, dar am crezut că el crede asta. Aşa că mi-am încrucişat privirea cu a lui şi am răspuns:

– Nu am fost.

O clipă a rămas mut. Apoi a oftat, s-a sprijinit de speteaza fotoliului şi şi-a luat ţigara.

– Nu. Nu ai fost.

A scos fumul pe nări şi a continuat:

– Atunci, pentru cine lucrezi? Pentru C.I.A.? Poate pentru ruşi? Eu nu prea cred, dar directorul crede că ruşii şi-ar sacrifica bucuroşi un agent sub acoperire doar ca să împiedice un asasinat care ar declanşa un incident internaţional. Poate chiar Al Treilea Război Mondial. Mai ales când lumea va afla despre perioada petrecută de Oswald în Rusia.

A pronunţat Rusiia, întocmai cum făcea teleevanghelistul Hargis în emisiunile sale. Poate că asta era ideea lui Hosty despre ce înseamnă o glumă.

Am răspuns:

– Nu lucrez pentru nimeni. Sunt un om obişnuit, Hosty.

Şi-a îndreptat ţigara spre mine:

– Ţine-ţi vorba.

Şi-a deschis servieta şi a scos un dosar mai subţire decât cel despre Oswald pe care îl observasem pe biroul comandantului Curry. Acesta era dosarul meu care se va îngroşa… dar nu atât de repede cum ar face-o în computerizatul secol douăzeci şi unu.

– Înainte de Dallas ai fost în Florida. În oraşul Sunset Point.

– Da.

– Ai fost profesor suplinitor în şcolile din Sarasota.

– Corect.

– Înainte de asta, credem că ai fost o perioadă în… în Derren? Derren, Maine?

– Derry.

– Unde te-ai ocupat cu ce anume?

– Unde mi-am început lucrul la carte.

– Aha. Şi înainte de asta?

– Pe aici şi pe acolo, peste tot.

– Cât de multe ştii despre mine şi Oswald, Amberson?

Nu i-am răspuns.

– Nu face pe sfiosul. Suntem între noi.

– Ştiu destul de multe cât să pot provoca necazuri şi ţie, şi directorului tău.

– Dacă?

– Să zicem aşa. Cantitatea de necazuri pe care am să ţi le fac va fi direct proporţională cu cantitatea de necazuri pe care ai să mi le faci tu mie.

– Este corect să spun că în acest caz ai putea să inventezi anumite lucruri pe care nu le ştii… în defavoarea noastră?

Nu i-am răspuns.

A continuat ca şi cum ar fi vorbit pentru sine:

– Nu mă miră că te-ai apucat de o carte. Ar fi trebuit să continui, Amberson. Probabil că ar fi fost un bestseller. Pentru că eşti al naibii de bun când e vorba de inventat lucruri, recunosc asta. Ai fost foarte credibil astăzi. În plus, ştii anumite chestii pe care nu trebuie să le ştii, fapt pentru care noi am ajuns la concluzia că eşti departe de a fi un cetăţean obişnuit. Haide, cine te-a pus? Angleton, de la C.I.A? El a fost, nu-i aşa? Al dracului vulpoi.

– Nu m-a pus nimeni să fac nimic, am spus, şi probabil că nu ştiu atât de multe pe cât îţi închipui. Dar da, ştiu suficient ca să pun FBI-ul într-o lumină proastă. De exemplu, cum mi-a spus Lee că te-a anunţat că are de gând să-l împuşte pe Kennedy.

Hosty şi-a strivit ţigara cu atâta forţă încât a stârnit o arteziană de scântei. Unele i-au aterizat pe mână, dar nu a părut să-i pese.

– Asta-i o minciună ordinară!

– Ştiu, i-am replicat. Şi o s-o spun fără să clipesc. Dacă ai să mă obligi. Ce zici, Hosty, ţi-a venit ideea să scapi de mine?

– Scuteşte-mă de clişeele din benzile desenate. Nu omorâm oameni.

– Spune asta fraţilor Diem din Vietnam.

S-a uitat la mine aşa cum te uiţi la un şoarece aparent inofensiv care te muşcă pe nepusă masă. Cu colţi mari şi ascuţiţi.

– De unde ştii că America are ceva de-a face cu fraţii Diem? Ziarele scriu că avem mâinile curate.

– Să nu ne abatem de la subiect. Chestia e că acum sunt mult prea celebru ca să mă omori. Sau greşesc?

– Nimeni nu vrea să te omoare, Amberson. Şi nimeni nu vrea să găsească inadvertenţe în povestea ta.

A scos un hohot de râs ca un lătrat lipsit de umor.

– Dacă ne-am apuca să facem asta, totul ar ieşi la iveală. Atât de subţire e.

– Plăsmuirile la moment erau specialitatea ei, am spus.

– Ce zici?

– H.H. Munro. Mai bine cunoscut sub numele Saki. Povestirea se numeşte „Fereastra deschisă”. Citeşte-o. E plină de învăţăminte despre arta de a crea aiureli pe loc.

S-a uitat atent la mine, cu îngrijorare în ochii mici şi vicleni.

– Nu te înţeleg deloc. Asta mă nelinişteşte.

La vest, înspre Midland, unde sondele de petrol funcţionează fără oprire, iar exploziile de flăcări umbresc stelele, a mai bubuit un tunet.

– Ce vrei de la mine? l-am întrebat.

– Cred că atunci când vom încerca să aflăm unde ai fost înainte de Darren, sau Derry, sau cum se cheamă locul ăla… nu vom găsi nimic. Ca şi cum ai fi apărut din văzduh.

Ce a spus a fost atât de aproape de adevăr, că mi-a tăiat răsuflarea.

– Vrem să te întorci acolo de unde ai venit. Scandalul de presă va da naştere la obişnuitele speculaţii fantasmagorice şi teorii ale conspiraţiei, dar îţi putem garanta că imaginea ta nu va avea de suferit. Asta în cazul în care îţi pasă de asemenea chestii. Iar Marina Oswald îţi va confirma povestea la virgulă.

– Să înţeleg că deja ai vorbit cu ea.

– Înţelegi bine. Ştie că va fi deportată dacă nu cooperează. În plus, domnii de la presă nu au apucat să te vadă prea bine; fotografiile din ziarele de mâine