Ştiam că are dreptate. Presa mă văzuse doar pe scurtul drum de pe coridor spre biroul comandantului Curry, iar Fritz şi Hosty, masivi amândoi, mă ţineau de braţe, împiedicându-i astfel pe fotografi să mă surprindă din cele mai bune poziţii. În plus, îmi ţinusem capul în jos din cauza luminii puternice. În Jodie existau o mulţime de fotografii în care apăream – chiar şi un portret în anuarul liceului de pe vremea când fusesem profesor cu normă întreagă – dar, în această eră de dinaintea fişierelor foto, sau chiar a faxurilor, pozele mele vor fi găsite şi publicate probabil abia marţea sau miercurea viitoare.

– Uite o poveste pentru tine, a spus Hosty. Îţi plac poveştile, nu-i aşa? Ca „Fereastra deschisă”?

– Sunt profesor de engleză. Ador poveştile.

– Tipul acesta, George Amberson, e atât de copleşit de durere din cauza morţii iubitei lui…

– Logodnicei.

– Corect, logodnicei. Mai bine, chiar. E atât de copleşit de durere, că se eschivează de la toate manifestările şi, pur şi simplu, dispare. Nu vrea publicitate, şampanie gratis, medalii de la preşedinte sau parade cu confetti. Nu vrea decât să plece şi să jelească în singurătate. E genul de poveste care merge la sufletele americanilor. Se fac mereu filme de genul acesta. Doar că, în loc să se numească „Fereastra deschisă”, se numeşte „Un erou modest”. Şi mai există şi un agent FBI bucuros să susţină fiecare cuvinţel şi chiar să citească o declaraţie pe care ai s-o laşi în urmă. Cum ţi se pare?

Mi se părea mană cerească, dar nu am lăsat să se vadă.

– Eşti al naibii de convins că pot să dispar.

– Toţi suntem.

– Şi chiar eşti sincer atunci când spui că n-o să sfârşesc pe fundul fluviului Trinity, la ordinele directorului vostru?

– Sigur că da.

Mi-a zâmbit. A vrut să mă liniştească, însă mi-a adus aminte de o replică din anii adolescenţei: Nu-ţi face griji, n-o să rămâi însărcinată, am avut oreion la paisprezece ani.

– Pentru că s-ar putea să las o asigurare, agent Hosty?

I-a zvâcnit o pleoapă. Singurul indiciu că vorbele mele îl neliniştiseră.

– Credem că poţi să dispari pentru că suntem de părere că… hai să spunem că, atunci când ieşi din Dallas, ai să-ţi chemi ajutoare.

– Fără conferinţă de presă?

– E ultimul lucru pe care ni-l dorim.

Şi-a deschis iarăşi servieta. A scos un carneţel cu file galbene. Mi l-a dat, împreună cu un pix pe care l-a scos din buzunarul de la piept.

– Scrie-mi o scrisoare, Amberson. O s-o găsesc mâine dimineaţă când am să vin cu Fritz să te iau, dar poţi să te adresezi „Tuturor celor interesaţi”. Şi fii convingător. Fii foarte convingător. Poţi să faci asta?

– Sigur că pot, am răspuns eu. Plăsmuirile de moment sunt specialitatea mea.

Mi-a rânjit fără să pară amuzat şi a luat sticla de şampanie.

– Poate că o să încerc nişte licoare din asta cât te ocupi tu cu plăsmuirile. Dar ţie nu-ţi dau. Te aşteaptă o noapte grea. Cum se zice, ai un drum lung înainte de a te duce la culcare.

Am scris cu grijă, dar nu a durat mult. Mi-am spus că, într-un asemenea caz (nu că ar fi fost vreodată în istoria lumii un asemenea caz), mai concis este mai bine. M-am axat pe ideea cu eroul modest a lui Hosty. Eram foarte bucuros că apucasem să mă odihnesc câteva ore. Chiar dacă somnul îmi fusese presărat cu vise triste, mintea îmi era relativ limpede.

Până când am terminat de scris, Hosty ajunsese deja la al treilea pahar. Scosese şi nişte lucruri din servietă şi le înşirase pe măsuţa de cafea. I-am întins carneţelul, iar el a început să citească. Afară a bubuit iarăşi un tunet, iar fulgerul a luminat scurt cerul nopţii, dar furtuna mi se părea încă destul de departe.

În vreme ce agentul îmi citea compunerea, am examinat articolele de pe măsuţă. Timexul meu, singurul obiect care nu îmi fusese restituit cu celelalte efecte personale când părăsisem secţia de poliţie, habar nu am din ce motiv. O pereche de ochelari cu ramă din baga. I-am luat în mână şi mi i-am pus la ochi. Lentilele erau din sticlă obişnuită. O cheie cu un butoiaş găurit în loc de zimţi. Un plic cu aproximativ o mie de dolari în bancnote uzate de douăzeci şi cincizeci. O plasă pentru păr. Şi o uniformă albă din două piese – pantaloni şi tunică. Materialul era la fel de subţire ca povestea mea.

– Scrisoarea e bună, mi-a spus Hosty lăsând jos carneţelul. Tristă. Parcă ai fi Richard Kimball din Evadatul. Urmăreşti serialul?

Văzusem filmul cu Tommy Lee Jones, dar nu mi se părea necesar să pomenesc asta.

– Nu.

– Aşa deci, vei fi un fugar, dar vei fugi doar de presă şi de publicul american care va dori să ştie totul despre tine, de la ce fel de suc bei la micul dejun, până la măsura chiloţilor. Eşti o poveste senzaţională, Amberson, dar nu eşti treaba poliţiei. Nu ţi-ai împuşcat iubita; nici măcar pe Oswald nu l-ai împuşcat.

– Am încercat. Ea ar fi în viaţă dacă l-aş fi nimerit.

– Pe chestia asta nu trebuie să te învinovăţeşti prea mult. Acolo, sus, e mult spaţiu şi un pistol de calibrul .38 nu prea nimereşte de la distanţă.

Adevărat. Trebuia să ajungi la cincisprezece metri. Aşa mi se spusese de mai multe ori. Dar nu am comentat. M-am gândit că scurta mea cunoştinţă cu agentul special FBI, James Hosty, era aproape de final. Şi, de fapt, abia aşteptam să se termine.

– Eşti curat. Tot ce trebuie e să ajungi într-un loc de unde ai tăi să te ia şi să te ducă pe tărâmul vostru de nicăieri. Poţi s-o faci?

Tărâmul de nicăieri era, în cazul meu, o vizuină de iepure care să mă ducă patruzeci şi opt de ani în viitor. Presupunând că vizuina de iepure mai era încă unde o lăsasem.

– Cred că o să fiu în regulă.

– Aşa să fie, pentru că, dacă încerci să ne faci vreun rău, o să ţi-l întoarcem înmiit. Domnul Hoover… să spunem că domnul director nu este un om prea iertător.

– Spune-mi cum ies din