– Te îmbraci cu uniforma asta de ajutor de ospătar, îţi pui ochelarii şi fileul pentru păr. Cheia e de la liftul de serviciu. O să ajungi la nivelul B-1. Traversezi bucătăria şi ieşi pe uşa din spate. Mă urmăreşti?

– Da.

– Te aşteaptă o maşină a Biroului. Te urci în spate. Nu vorbeşti cu şoferul. Nu e de la serviciul pentru închirieri limuzine. Cobori la autogară. Şoferul îţi dă unul dintre cele trei bilete pe care le are: Tampa, la unsprezece-patruzeci; Little Rock, la unsprezece-cincizeci; sau Albuquerque, la douăsprezece şi douăzeci. Nu vreau să ştiu pe care îl alegi. Tot ce trebuie tu să înţelegi este că acolo se încheie parteneriatul nostru. De acolo este treaba ta să te dai la fund. Treaba ta şi a celor pentru care lucrezi, bineînţeles.

– Bineînţeles.

A început să sune telefonul.

– Dacă e vreun isteţ de ziarist care a reuşit să sune în cameră, scapă de el, mi-a zis Hosty. Şi dacă sufli vreo vorbă despre mine, îţi tai gâtul.

Mi-am zis că glumeşte, dar nu eram foarte sigur. Am ridicat receptorul:

– Nu ştiu cine e la telefon, dar sunt foarte obosit acum şi…

Vocea uşor voalată de la capătul celălalt mi-a spus că nu o să mă reţină mult. Lui Hosty i-am murmurat Jackie Kennedy. A dat din cap şi şi-a mai turnat din şampania mea. M-am întors cu spatele la el, de parcă aşa aş fi fost în stare să-l împiedic să asculte ce vorbeam.

– Doamnă Kennedy, nu era nevoie să sunaţi, i-am spus, dar sunt onorat să vă aud.

– Am vrut să vă mulţumesc pentru ceea ce aţi făcut, mi-a replicat ea. Ştiu că soţul meu v-a mulţumit deja în numele nostru, dar… domnule Amberson…

Prima Doamnă a izbucnit în plâns.

– Am vrut să vă mulţumesc în numele copiilor noştri, care au putut să le ureze noapte bună mamei şi tatălui lor în seara asta.

Carolyn şi John-John. Până în clipa aceea nu mă gândisem deloc la ei.

– Cu foarte multă plăcere, doamnă Kennedy.

– Am aflat că tânăra care a murit trebuia să vă devină soţie.

– Aşa este.

– Trebuie că aveţi inima frântă. Vă rog, primiţi condoleanţele mele – nu sunt mare lucru, ştiu asta, dar sunt tot ce vă pot oferi într-o asemenea situaţie.

– Vă mulţumesc.

– Dacă aş putea schimba ceva… dacă aş putea cumva să dau timpul înapoi…

Nu, a oprit-o gândul meu. Asta-i treaba mea, duduiţă Jackie.

– Înţeleg. Vă mulţumesc.

Am mai vorbit puţin. Discuţia asta a fost mult mai dificilă decât cea avută cu Kennedy de la secţia de poliţie. Pe de-o parte pentru că atunci mi se păruse că visez, iar acum nu, dar mai ales din cauza spaimei încă prezente în vocea lui Jacqueline Kennedy. Părea să fi înţeles cât se poate de bine că scăpaseră ca prin urechile acului. Soţul ei nu păruse conştient de asta. Păruse a crede că fusese binecuvântat cu noroc şi, chiar cu nemurire. Mi-amintesc că, pe la sfârşitul conversaţiei, am rugat-o să îl convingă pe soţul ei să nu mai circule în maşină deschisă câtă vreme va mai fi preşedinte.

Mi-a spus să contez pe ea şi mi-a mai mulţumit încă o dată. Încă o dată i-am răspuns că a fost plăcerea mea, apoi am închis. Când m-am întors, am văzut că rămăsesem singur în cameră. Hosty plecase în timp ce vorbeam cu Jacqueline Kennedy. Tot ce mai rămăsese ca semn al prezenţei sale erau două mucuri de ţigară în scrumieră, un pahar cu şampanie băut pe jumătate şi un alt bileţel aşezat lângă carnetul cu scrisoarea adresată „tuturor celor interesaţi”.

Aruncă microfonul înainte să ajungi la autobuz, scria în el. Şi dedesubt: Mult noroc, Amberson. Îmi pare extrem de rău pentru pierderea pe care ai suferit-o. H

Poate că îi părea, dar părerile de rău sunt ieftine, nu crezi? Părerile de rău sunt atât de ieftine.

M-am deghizat în ajutor de ospătar şi am coborât la B-1 cu un lift în care mirosea a supă de pui, sos de friptură şi whisky Jack Daniel’s. Când s-au deschis uşile, am traversat cu pas iute bucătăria aburindă şi înmiresmată. Nu cred că m-a băgat cineva în seamă.

Am ieşit pe o alee unde doi boschetari căutau printr-o pubelă de gunoi. Nici ei nu s-au uitat la mine, cu toate că şi-au ridicat privirea când un fulger a brăzdat cerul. La gura aleii, aştepta un Ford banal cu motorul pornit. M-am urcat pe bancheta din spate şi am luat-o din loc. Bărbatul de la volan a spus un singur lucru înainte să oprim la autogara Greyhound:

– Stă să plouă.

Mi-a arătat cele trei bilete, ca mâna de poker a unui nefericit. L-am luat pe cel spre Little Rock. Mai aveam de aşteptat cam o oră. Am intrat în magazinul de cadouri şi mi-am cumpărat o valiză ieftină. Dacă totul mergea bine, la sfârşit voi avea ce să pun în ea. Nu îmi trebuiau prea multe; aveam o mulţime de haine în casa mea din Sabattus şi, cu toate că acel domiciliu al meu era la aproape cincizeci de ani în viitor, speram să ajung acolo în mai puţin de o săptămână. Paradox de care Einstein s-ar fi îndrăgostit. Dar nu mi-a trecut nicio clipă prin mintea-mi obosită şi îndurerată că – din cauza efectului de fluture – aproape sigur casa respectivă nu îmi va mai aparţine. În cazul în care încă mai exista.

Am cumpărat şi ediţia specială a ziarului Muci Herald. Conţinea o singură fotografie, poate făcută de un profesionist, cel mai probabil însă de un trecător norocos. În ea, Kennedy era aplecat peste femeia cu care vorbisem la telefon mai devreme, femeia care nu avusese nicio pată de sânge pe taiorul roz când s-a dezbrăcat de el în seara aceasta.

John F. Kennedy îşi apără soţia cu propriul trup în vreme ce limuzina prezidenţială se îndepărtează în viteză de ceea ce ar fi putut fi o catastrofă naţională. Deasupra, titlul era scris cu litere foarte mari. Avea loc, pentru că era un singur cuvânt:

SALVAT!

Am deschis la pagina a doua şi am dat cu ochii de altă fotografie. În aceasta era