Aşezat pe unul dintre scaunele cu şipci de lemn, în vreme ce călătorii nocturni se agitau pe lângă mine şi copiii plângeau şi soldaţii cu saci kaki pe umăr râdeau şi oamenii de afaceri discutau în contradictoriu şi megafoanele de deasupra anunţau sosirile şi plecările, am împăturit cu grijă marginile fotografiei, ca să o pot rupe din ziar fără să o stric. Am reuşit şi am privit-o timp îndelungat, apoi mi-am pus-o în portofel. Am aruncat restul ziarului. Nu mă interesa nimic din ce scria în el.

La unsprezece şi douăzeci de minute s-a anunţat îmbarcarea pentru autobuzul de Little Rock şi m-am alăturat mulţimii îngrămădite la poarta respectivă. În afară de faptul că purtam ochelarii falşi, nu am încercat deloc să-mi ascund chipul, dar nimeni nu a manifestat vreun interes special faţă de mine; nu eram nimic altceva decât o celulă din reţeaua de vase sangvine a companiei Tranzit America, la fel de importantă ca oricare alta.

Astăzi v-am schimbat vieţile, le-am spus în gând privindu-i pe cei încă treji la acest miez de noapte, dar gândul nu mi-a adus nici un sentiment de triumf, nici de uimire. Parcă era golit de orice încărcătură emoţională, fie ea pozitivă sau negativă.

M-am urcat în autobuz şi m-am aşezat mai la spate. În faţa mea erau mai mulţi tineri în uniformă care probabil se duceau la baza aeriană de la Little Rock. Dacă nu aş fi făcut ce am făcut în ziua aceea, unii dintre ei ar fi murit în Vietnam. Alţii s-ar fi întors acasă schilodiţi. Şi acum? Cine poate şti?

Autobuzul a pornit la drum. Când am ieşit din Dallas, tunetul se auzea şi mai tare, iar fulgerele erau şi mai puternice, dar ploaia tot nu începuse. Când am ajuns la Sulphur Springs, ameninţarea furtunii rămăsese în urmă şi pe cer erau zeci de mii de stele, strălucitoare ca fulgii de gheaţă şi de două ori mai reci. Le-am privit un timp, apoi m-am lăsat pe spate, am închis ochii şi am ascultat cum roţile uriaşului autobuz muşcă din asfaltul şoselei interstatale 30.

Sadie, cântau roţile. Sadie, Sadie, Sadie.

În cele din urmă, cam după ora două dimineaţa, am adormit.

În Little Rock, mi-am cumpărat bilet pentru autobuzul de la prânz spre Pittsburgh, cu o singură oprire în Indianapolis. Am luat micul dejun în bufetul autogării, alături de un bătrân care mânca acompaniat de un aparat de radio portabil. Era mare şi acoperit cu tot soiul de discuri lucioase. Bineînţeles că ştirea principală era tot tentativa de asasinat… şi Sadie. Sadie era o ştire foarte, foarte importantă. Urma să aibă parte de funeralii naţionale, de înhumare în Cimitirul Naţional din Arlington. Existau speculaţii conform cărora J.F.K. însuşi avea să rostească câteva cuvinte. În alte ştiri, cu legătură directă cu povestea principală, se spunea că George Amberson, logodnicul domnişoarei Dunhill, tot din Jodie, Texas, urma să apară în faţa presei pentru declaraţii la ora zece dimineaţa, dar acest eveniment fusese amânat pentru după-amiază – fără a se oferi vreun motiv. Hosty îmi punea pe tavă toate ocaziile posibile ca să pot fugi. Bravo mie. Şi bravo lui, desigur. Şi bravo şi scumpului său director.

– Preşedintele şi eroicii lui salvatori nu constituie singura ştire care ne vine din Texas în această dimineaţă, a mai spus radioul moşului, iar eu am înţepenit cu ceaşca de cafea la jumătatea drumului între farfurioară şi buze. În gură îmi revenise gustul acru pe care ajunsesem să-l recunosc. Un psiholog l-ar fi numit presque vu – senzaţia pe care o au oamenii uneori când ceva uluitor este pe punctul de a se petrece –, dar denumirea pe care i-o dădeam eu era mult mai umilă: armonie.

– În toiul unei furtuni puternice, în jurul orei unu dimineaţa, o tornadă extrem de ciudată a lovit oraşul Fort Worth, distrugând un depozit al Montgomery Ward şi vreo zece locuinţe. S-au înregistrat două decese, iar patru persoane sunt date dispărute.

Nu aveam nicio îndoială că două din casele distruse erau cele de la numerele 2703 şi 2706 de pe Mercedes Street; un vânt furios le ştersese ca pe o ecuaţie greşită.

În ziua de douăzeci şi şase noiembrie, puţin după ora prânzului, am coborât din ultimul autobuz la staţia Minot Avenue din Auburn, statul Maine. După mai mult de optzeci de ore de călătorie neîntreruptă decât de scurte perioade de somn agitat, mă simţeam ca o născocire a propriei mele imaginaţii. Era frig. Dumnezeu îşi curăţa gâtul şi scuipa din când în când fulgi de zăpadă din cerul cenuşiu şi murdar. Îmi cumpărasem o pereche de blugi şi nişte cămăşi albastre din batist cu care să înlocuiesc uniforma de bucătărie, dar tot eram îmbrăcat prea subţire. Cât trăisem în Texas uitasem cât de aspră poate fi vremea din Maine, dar corpul meu şi-a amintit-o de îndată şi a început să tremure. Aşa că mai întâi şi mai întâi m-am dus la magazinul de haine bărbăteşti al lui Louie, unde am găsit un cojoc din piele de oaie pe măsura mea pe care l-am arătat vânzătorului.

Acesta a lăsat deoparte ediţia din Lewiston Sun ca să se ocupe de mine şi mi-am văzut fotografia – da, chiar cea din anuarul liceului Denholm Consolidated – pe prima pagină a ziarului. UNDE ESTE GEORGE AMBERSON? voia să ştie titlul. Vânzătorul a înregistrat tranzacţia în casa de marcat şi mi-a mâzgălit chitanţă. Am bătut cu degetul în poza din ziar.

– Unde crezi că o fi individul?

Vânzătorul s-a uitat la mine şi a ridicat din umeri:

– Nu-i trebuie publicitate şi nu pot să zic că-l acuz pentru asta. Şi eu o iubesc foarte mult pe nevastă-mea şi, dacă ar fi să moară din senin, n-aş vrea să-mi apară poza în ziare şi nici să-mi dea moaca plânsă la televizor. Dumneata ai vrea una ca asta?

– Nu, i-am răspuns. Cred că nu.

– Dacă aş fi în locul lui, n-aş