mai da ochii cu nimeni până în 1970. Aş aştepta până s-ar stinge tot tărăboiul acesta. Ce zici, vrei şi o căciulă la haină? Am primit ieri nişte căciuli din flanel, cu urechi bune şi groase.

Aşa că am cumpărat şi o căciulă. Apoi, cu valiza în mâna cea bună, am şchiopătat cele două străzi până la staţia de autobuz. O parte din mine voia să se întoarcă la Lisbon Falls chiar în clipa aceea ca să verific dacă vizuina de iepure mai este la locul ei. Dar dacă ar fi tot acolo, n-aş fi în stare să mă stăpânesc şi aş folosi-o; dar, după cinci ani petrecuţi pe Tărâmul lui Demult, partea mea raţională ştia că nu sunt pregătit să întâmpin atacul dezlănţuit a ceea ce devenise, în mintea mea, Tărâmul din Viitor. Mai întâi trebuia să mă odihnesc. Să mă odihnesc ca lumea, nu să moţăi, cum am făcut în autobuz, înconjurat de copii care plângeau tare şi de bărbaţi ameţiţi de băutură care râdeau şi mai tare.

Lângă trotuar erau parcate patru sau cinci taxiuri, în ninsoarea care se înteţise. M-am urcat în primul, bucurându-mă de răsuflarea caldă a radiatorului. Taximetristul s-a întors spre mine, un ins grăsuţ, cu o insignă pe care scria FIRMĂ AUTORIZATĂ pe borul pălăriei boţite. Nu-l mai văzusem niciodată în viaţa mea, dar am ştiut că, atunci când va da drumul la radio, va fi pe postul WJAB din Portland; şi, atunci când îşi va scoate ţigările din buzunarul de la piept, pachetul va fi unul de Lucky Strike. Uite aşa se învârteşte roata.

– Încotro, şefule?

I-am spus să mă ducă la motelul Tamarack, pe autostrada 196.

– Aşa să fie.

A deschis radioul şi acolo formaţia Miracles cânta „Mickey’s Monkey”.

– Dansurile astea moderne! a mârâit taximetristul, scoţându-şi ţigările. Nu-s bune de nimic decât să-i înveţe pe puşti cum să se zbânţuie şi să dea din fund.

– Dansul este viaţă, am spus eu.

2

Era o altă persoană la recepţie, dar mi-a dat aceeaşi cameră. Bineînţeles că aceeaşi. Preţul era un pic mai mare, iar televizorul fusese înlocuit cu unul nou, dar acelaşi anunţ era proptit de antena de pe el: NU FOLOSIŢI POLEIALA! Recepţia era tot mizerabilă. Iar în program nu erau buletine de ştiri, ci doar seriale.

L-am închis. Am pus semnul cu NU DERANJAŢI pe uşă. Am tras draperiile. Apoi m-am dezbrăcat şi m-am târât în pat – unde, cu excepţia unui drum împleticit până la baie ca să-mi golesc vezica – am dormit douăsprezece ore. Când m-am trezit, era miezul nopţii, curentul era întrerupt, şi afară bătea un vânt puternic dinspre nord-vest. O semilună strălucitoare călătorea pe cer. Am mai luat o pătură din dulap şi am mai dormit încă cinci ore.

Când m-am trezit iar, zorile scăldau motelul Tamarack în umbrele şi culorile clare ale unei fotografii de National Geographic. Maşinile parcate în faţa căsuţelor erau îmbrăcate în chiciură şi mie îmi ieşeau aburi din gură. Am încercat telefonul, fără să mă aştept să funcţioneze, dar mi-a răspuns imediat un tânăr care suna încă pe jumătate adormit. Sigur, mi-a spus el, telefoanele mergeau şi îmi va chema cu dragă inimă un taxi – unde voiam să merg?

La Lisbon Falls, i-am spus. La intersecţia dintre Main Street şi Old Lewiston Road.

– La The Fruit? m-a întrebat el.

Fusesem plecat atâta timp, încât o clipă nu am priceput ce spune. Apoi mi-am adus aminte.

– Da. La Kennebec Fruit.

Mă duc acasă, mi-am spus. Dumnezeu să mă ajute, mă duc acasă.

Doar că nu era adevărat – 2011 nu însemna acasă şi, oricum, voi sta acolo foarte puţin – presupunând că voi putea ajunge acolo. Poate doar câteva minute. Acum, Jodie era acasă. Sau va fi de îndată ce va ajunge şi Sadie acolo. Sadie, fecioara. Sadie, cea cu picioare lungi şi păr lung şi predilecţie de a se împiedica de orice e în drum… însă, în momentul crucial, eu am fost cel care a căzut.

Sadie, cu chipul neatins.

Ea însemna acasă.

3

Taxiul din dimineaţa aceea era condus de o femeie solidă cam la cincizeci de ani, încotoşmănată într-un hanorac negru şi vechi şi purtând pe cap o şapcă de baseball cu efigia echipei Red Sox, în locul pălăriei cu insigna pe care să scrie FIRMĂ AUTORIZATĂ. Când am făcut la stânga, pe 196, spre Lisbon Falls, mi-a zis:

– Aţi auzit ştirile? Pun pariu că nu. N-a fost curent pe aici, aşa-i?

– Ce ştiri? am întrebat-o, deşi în oase mi se strecurase deja o convingere îngrozitoare: Kennedy era mort. Nu ştiam dacă într-un accident, din cauza unui infarct, sau chiar în urma unui asasinat, dar era mort. Trecutul era încăpăţânat, iar Kennedy era mort.

– Cutremur în Los Angeles, mi-a răspuns, pronunţând Las Angle-ees. Oamenii zic de ani de zile că o să cadă California în ocean şi se pare că au dreptate.

A clătinat din cap cu dezaprobare şi a continuat:

– N-o să spun că-i din cauza depravării în care se trăieşte acolo – toate vedetele alea de film –, dar sunt o baptistă credincioasă şi n-o să spun nici că nu-i aşa.

Acum treceam pe lângă cinematograful în aer liber din Lisbon. Pe frontispiciu scria: ÎNCHIS PENTRU IARNĂ. VĂ AŞTEPTĂM CU MAI MULTE PREMIERE ÎN ’64!

– Cât de rău a fost?

– Se spune că au murit şapte mii, dar când auzi o asemenea cifră, ştii că o să fie şi mai mulţi. S-au prăbuşit mai toate podurile şi şoselele s-au făcut bucăţi şi sunt incendii peste tot. Se pare că partea din oraş unde trăiau negrii a ars în întregime. Negrii! Nu-i un nume idiot pentru un cartier? Adică, chiar pentru unul în care trăiesc negrii? Negrii! Uau!

Nu i-am răspuns. Mă gândeam la Rags, căţelul meu de pe vremea când aveam nouă ani şi locuiam în Wisconsin. Aveam voie să mă joc cu el în curte dimineaţa, până când apărea autobuzul care mă ducea la şcoală. Îl învăţam să şadă, să facă aport, să se rostogolească, chestii de-astea. Şi el prindea foarte repede – căţel isteţ! Îl iubeam tare mult.

Când venea autobuzul,