trebuia să închid poarta curţii înainte de a mă urca în el. Rags se culca mereu pe pragul de la bucătărie. Mama urma să îl cheme şi să-i dea micul dejun, după aceea îl ducea pe tata la gara locală. Întotdeauna ţineam minte să închid poarta – sau, cel puţin, nu-mi aduc aminte să fi uitat vreodată dar într-o zi, când m-am întors de la şcoală, mama mi-a zis că Rags a murit. Ieşise pe stradă şi îl călcase un camion. Niciodată, nici măcar o dată, nu mi-a reproşat în cuvinte, dar mi-a reproşat cu privirea. Pentru că şi ea îl iubise pe Rags.

– L-am închis înăuntru, aşa cum am făcut mereu, am zis printre lacrimi, şi – aşa cum spun – am crezut că aşa am făcut.

Poate pentru că o făcusem mereu. În seara aceea, l-am îngropat în curte împreună cu tata. Poate că nu e voie să facem asta, mi-a spus el, şi e bine să păstrăm secretul.

În noaptea aceea am rămas treaz multă vreme, obsedat de ceea ce nu-mi puteam aminti şi îngrozit de ceea ce probabil că făcusem. Ca să nu mai spun că mă simţeam vinovat. Şi sentimentul acela de vină a durat un an sau poate mai mult. Dacă mi-aş fi putut aminti cu exactitate, ori una, ori alta, sunt sigur că mi-ar fi trecut mai repede. Dar nu am putut. Închisesem poarta sau nu? Iar şi iar mă întorceam la acea ultimă dimineaţă din viaţa căţelului meu din care singura amintire clară era cum aruncam bucata de piele şi strigam: „Aport, Rags, aport!”.

La fel am simţit şi în taxi pe drumul spre Lisbon Falls. Mai întâi, am încercat să-mi spun că a existat întotdeauna un cutremur la sfârşitul lui noiembrie 1963. Doar că era una din acele ştiri de presă care mi-au scăpat – ca tentativa de asasinat împotriva lui Edwin Walker. După cum îi spusesem lui Al Templeton, absolvisem facultatea de engleză, nu pe cea de istorie.

Nu ţinea. Dacă un cutremur de o asemenea magnitudine s-ar fi întâmplat în acea Americă în care trăisem înainte să trec prin vizuina de iepure, cu siguranţă că aş fi ştiut. Au existat dezastre mult mai mari – acel tsunami din Oceanul Indian care omorâse peste două sute de mii de oameni în 2004 –, dar şapte mii de morţi erau mulţi pentru America, de două ori mai mulţi decât cei care pieriseră în atentatele de la unsprezece septembrie.

Apoi m-am întrebat dacă nu cumva ar fi fost posibil ca faptele mele din Dallas să fi provocat ceea ce pretindea femeia aceasta zdravănă că s-ar fi întâmplat în Los Angeles. Singurul răspuns care îmi venea în minte era efectul de fluture, dar cum să se fi întâmplat atât de repede? Nu se putea. Nici vorbă. Nu exista nicio legătură imaginabilă între cele două evenimente.

Cu toate acestea, o parte adâncă a minţii mele îmi şoptea: Tu ai făcut asta. Tu ai făcut posibilă moartea lui Rags fie pentru că ai lăsat poarta curţii deschisă, fie pentru că nu ai tras-o suficient de bine ca să se blocheze… şi l-ai omorât. Tu şi cu Al aţi tot dat din gură despre cât de nobil ar fi să salvaţi vieţile miilor de soldaţi din Vietnam, dar aşa arată prima ta contribuţie reală la Noua Istorie: şapte mii de morţi în L.A.

Dar nu se putea. Şi chiar dacă…

Nu există inconveniente, mă asigurase Al. Dacă lucrurile iau o întorsătură nasoală, poţi să retragi totul. E la fel de uşor ca atunci când ştergi un cuvânt obscen de pe tab…

– Domnu’? a spus şoferiţa. Am ajuns.

S-a întors şi s-a uitat mirată la mine.

– Am ajuns de trei minute. Dar e cam devreme pentru făcut cumpărături. Sunteţi sigur că aici aţi vrut să ajungeţi?

Eram sigur că aici trebuia să fiu. Am plătit cât indica contorul, apoi am adăugat şi un bacşiş generos (în fond erau banii FBI-ului), i-am urat o zi bună şi am coborât.

4

Lisbon Falls mirosea la fel de urât ca înainte, dar măcar curentul nu era întrerupt; semaforul intermitent de la intersecţie clipea, bălăngănindu-se în rafalele vântului din nord-vest. Kennebec Fruit avea luminile stinse, iar din vitrină lipseau în continuare merele, portocalele şi bananele ce urmau a fi expuse mai târziu. Pe semnul agăţat de uşă scria VOM DESCHIDE LA 10 A.M. Câteva maşini au trecut pe Main Street şi câţiva pietoni se grăbeau spre treburile lor, cu gulerele hainelor ridicate. Totuşi, vizavi, fabrica Worumbo lucra la capacitate maximă. Chiar de acolo unde mă aflam şi tot puteam auzi şaaa-ŞUUUUŞ-ul războaielor industriale de ţesut. Apoi am mai auzit şi altceva: cineva mă striga, deşi nu pe vreunul din cele două nume ale mele.

– Jimla! Hei, Jimla!

M-am întors spre fabrică gândind: S-a întors. Omul cu bilet galben s-a întors din morţi, întocmai ca preşedintele Kennedy.

Doar că era şi nu era Omul cu bilet galben, aşa cum taximetristul care mă luase de la autogară era şi nu era acelaşi cu cel care mă dusese din Lisbon Falls la motelul Tamarack în 1958. Cu excepţia faptului că cei doi şoferi erau aproape identici, deoarece trecutul se armonizează, iar omul de peste stradă era asemănător cu cel care îmi ceruse un dolar pentru că era ziua plăţii duble la casa verde. Era mult mai tânăr decât Omul cu bilet galben, iar trenciul lui negru părea mai nou şi mai curat… dar era aproape acelaşi trenci.

– Jimla! Aici!

Îmi făcea semne disperate. Vântul i-a zburătăcit poalele hainei, care