a lovit semnul de pe lanţ, făcându-l să se legene ca semaforul intermitent din intersecţie. Dar tot am reuşit să citesc ce scria pe el: TRECEREA INTERZISĂ PÂNĂ LA REPARAREA CONDUCTEI.

Au trecut cinci ani, mi-am zis, şi amărâta aia de ţeavă e tot spartă.

– Jimla! Nu mă face să vin la tine!

Probabil că putea să vină; sinucigaşul lui predecesor fusese în stare să se ducă până la magazinul cu băuturi. Însă eram sigur că dacă o apucam şchiopătând, dar suficient de repede pe Old Lewiston Road, această nouă variantă va avea ghinion. Poate că m-ar putea urmări până la Red & White, de unde Al îşi făcuse proviziile de carne, dar dacă eu aş fi reuşit să ajung până la Titus Chevron sau la Jolly White Elephant, m-aş fi putut întoarce cu faţa la el să-i dau cu tifla. Era forţat să rămână în apropierea vizuinii de iepure. Dacă nu ar fi fost aşa, probabil că m-aş fi întâlnit cu el în Dallas. Eram convins de asta, la fel de convins cum sunt că forţa gravitaţiei ne împiedică să plutim prin aer.

Şi, ca şi cum ar fi vrut să-mi dea dreptate, a strigat iar:

– Jimla, te rog!

Disperarea pe care i-am citi-o pe chip era aidoma vântului: subţire, dar implacabilă.

M-am uitat la stânga şi la dreapta după maşini, am văzut că nu trecea niciuna şi am traversat. Pe când mă apropiam de el, am mai observat şi alte două deosebiri. Ca şi predecesorul său, purta o pălărie din fetru, doar că a lui era curată. Şi, întocmai ca în cazul predecesorului său, din panglica pălăriei ieşea un bilet colorat, ca permisul de liberă trecere al vreunui reporter de modă veche. Numai că acest bilet nu era galben şi nici portocaliu şi nici negru.

Era verde.

5

– Slavă Domnului! a exclamat.

Mi-a luat o mână într-ale sale şi mi-a strâns-o. Avea pielea aproape la fel de rece ca aerul începutului de iarnă. Mi-am tras uşor mâna înapoi. Nu sesizam niciun pericol în atitudinea lui, ci doar acea disperare subţire, dar insistentă. Cu toate că şi aceasta ar fi putut reprezenta un pericol în sine; ar fi putut fi la fel de tăioasă ca şi cuţitul folosit de John Clayton pe faţa lui Sadie.

– Cine eşti? l-am întrebat. Şi de ce îmi spui Jimla? Jim LaDue e departe, domnule.

– Nu ştiu cine e Jim LaDue, mi-a răspuns Omul cu bilet verde. M-am ţinut departe de povestea ta cât de mult…

S-a întrerupt. Trăsăturile feţei i s-au schimonosit. Şi-a dus mâinile la tâmple şi a apăsat, de parcă ar fi vrut să-şi împiedice creierii să iasă dinăuntru. Însă atenţia îmi era captată mai mult de biletul înfipt în panglica pălăriei. Culoarea acestuia nu era prea stabilă. O clipă s-a tulburat şi s-a învolburat, amintindu-mi de protecţia ecranului de la calculatorul meu care apare după vreo cincisprezece minute de mers în gol. Verdele s-a vălurit în galben de canar. Apoi, când şi-a îndepărtat încet mâinile de la tâmple, a redevenit verde. Dar poate nu un verde la fel de intens ca la început.

– M-am ţinut departe de povestea ta cât de mult a fost posibil, a reluat bărbatul cu trenci negru, dar nu a fost cu desăvârşire posibil. În plus, sunt atât de multe poveşti noi acum. Din cauza ta şi a prietenului tău, bucătarul, situaţia s-a împuţit atât de tare.

– Nu pricep absolut nimic, i-am spus, dar nu era în întregime adevărat.

Îmi cam dădeam seama ce e cu biletul pe care îl purta omul acesta (şi înaintaşul lui cu creierii înecaţi în băutură). Biletele de la pălărie erau ca semnele distinctive pe care le poartă cei ce lucrează în centrale nucleare. Doar că, în loc să măsoare radiaţiile, biletele monitorizau… ce? Sănătatea psihică? Verde, eşti bine. Galben, ai început să o iei pe arătură. Portocaliu, e momentul să chemi oamenii în halate albe. Şi când biletul tău se face negru…

Omul cu bilet verde mă urmărea cu atenţie. Când îl văzusem de vizavi, mi se păruse de vreo treizeci de ani. De aproape, arăta cam de vreo patruzeci şi cinci. Însă, atunci când te apropiai suficient de mult ca să îl poţi privi în ochi, părea mai bătrân decât veşnicia şi cu minţile duse rău de tot.

– Eşti un soi de paznic? Păzeşti vizuina de iepure?

A zâmbit… sau, mai degrabă, a încercat să zâmbească.

– Aşa îi spunea prietenul tău.

A scos un pachet de ţigări din buzunar. Fără nicio etichetă pe el. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva, nici în Tărâmul lui Demult, nici în cel din Viitor.

– E singura care există?

A scos şi o brichetă şi şi-a aprins ţigara apărând flacăra de vânt cu mâinile făcute căuş. Aroma era dulceagă, ca de marijuana, nu de tutun. Dar nu era marijuana. Deşi nu mi-a spus, cred că era un amestec de ierburi medicinale. Poate nu cu mult diferit de prafurile mele pentru migrene.

– Mai sunt câteva. Închipuie-ţi un pahar cu suc de ghimbir care a fost uitat nebăut.

– Da…?

– După două sau trei zile, aproape tot acidul a dispărut, dar au mai rămas câteva bule. Vizuina de iepure, aşa cum îi spui tu, nu e deloc un fel de gaură. E o bulă. Iar în ceea ce priveşte chestia cu păzitul… nu. Nu chiar. Ar fi frumos, dar nu putem face prea multe fără a înrăutăţi lucrurile. Asta-i necazul cu călătoria prin timp, Jimla.

– Numele meu este Jake.

– Bine. Noi veghem, Jake. Uneori avertizăm. Aşa cum Kyle a încercat să-l avertizeze pe prietenul tău, bucătarul.

Deci nebunul avea un nume. Unul cât se poate de normal. Kyle, pentru Dumnezeu! Înrăutăţea situaţia, tocmai pentru că o făcea să pară mai reală.

– N-a încercat niciodată să-l avertizeze pe Al! N-a făcut nimic altceva decât să-i ceară un dolar ca să-şi cumpere vin ieftin!

Omul cu bilet verde a tras din ţigară şi a privit la asfaltul crăpat, încruntându-se, de parcă pe jos era scris ceva, iar el se străduia să citească. Şaaa-ŞUUUUŞ, şopteau războaiele de ţesut.

– Ba