da, la început a încercat, mi-a spus. În felul lui. Dar prietenul tău era mult prea entuziasmat de lumea nouă pe care o descoperise ca să-i dea atenţie. Şi apoi, Kyle s-a şubrezit. E… cum se spune? Un risc profesional. Ceea ce facem ne supune unei tensiuni mentale enorme. Ştii din ce cauză?

Am clătinat din cap.

– Gândeşte-te o clipă. Câte prospecţiuni şi drumuri la cumpărături a făcut prietenul tău bucătar înainte să-i vină ideea de a se duce în Dallas ca să-l oprească pe Oswald? Cincizeci? O sută? Două sute?

Am încercat să-mi amintesc de cât timp se afla restaurantul lui Al în curtea fabricii, dar nu am fost în stare.

– Poate chiar mai multe.

– Şi ce ţi-a zis? Că fiecare drum era primul?

– Da. O resetare completă.

A scos un hohot obosit de râs:

– Sigur că aşa a zis. Oamenii cred doar ceea ce văd. Şi, totuşi, ar fi trebuit să fie mai prevăzător. Tu ar fi trebuit să fii mai prevăzător. Fiecare drum îşi creează propria poveste incredibilă, şi, atunci când ai mai multe poveşti, acestea ajung să se încurce între ele. I-a trecut vreodată prietenului tău prin cap să-şi pună problema cum de poate cumpăra iar şi iar aceeaşi carne? Sau de ce lucrurile aduse din 1958 nu dispar la următorul drum?

– L-am întrebat şi eu. Nu ştia, aşa că a preferat să nu se mai gândească la asta.

A dat să zâmbească, dar zâmbetul s-a transformat într-un rictus. Şi din nou verdele biletului din pălărie a început să se topească. A tras un fum lung din ţigara cu aromă dulceagă. Culoarea a revenit şi s-a mai stabilizat.

– Mda, a ignorat tocmai evidenţa. Asta facem cu toţii. Chiar şi după ce a început s-o ia razna, Kyle a ştiut că drumurile lui la magazinul de băuturi îi făceau mai mult rău, dar tot se ducea acolo, indiferent de consecinţe. Şi nu-l pot învinovăţi. Sunt convins că vinul îi mai alina suferinţa. Mai ales spre sfârşit. Poate că lucrurile ar fi stat mai bine dacă nu ar fi fost în stare să ajungă la magazinul acela, dacă ar fi fost în afara cercului, dar nu a fost. Şi, de fapt, cine poate şti? Aici nu există vină, Jake. Nu există condamnare.

Bine de ştiut, dar doar pentru că astfel puteam vorbi despre subiectul ăsta dement ca doi oameni pe jumătate raţionali. Nu pentru că sentimentele lui ar fi însemnat ceva pentru mine; tot mai aveam de gând să fac ceea ce trebuia să fac.

– Cum te cheamă?

– Zack Lang. Din Seattle.

– Seattle, din ce timp?

– Această întrebare nu are relevanţă pentru discuţia noastră.

– Te doare să fii aici, nu?

– Da. Nici sănătatea mea mentală nu va mai dura mult, dacă nu mă întorc. Iar efectele reziduale vor rămâne cu mine pentru totdeauna. E mare rata sinuciderilor printre cei din soiul meu, Jake. E foarte mare. Oamenii – iar noi suntem oameni, nu extratereştri sau fiinţe supranaturale, dacă asta ţi-ai închipuit – nu sunt făcuţi să aibă în cap mai multe variante ale realităţii. Nu e ca atunci când îţi foloseşti imaginaţia. Nu e deloc aşa. Suntem pregătiţi pentru ceea ce facem, desigur, dar tot simţi cum îţi roade fiinţa. Ca un acid.

– Deci fiecare călătorie nu este o resetare completă.

– Este şi nu este. Rămân reziduuri. De fiecare dată când prietenul tău, bucătarul…

– Numele lui era Al.

– Da, cred că am ştiut, dar a cam început să mă lase memoria. E ca Alzheimerul, doar că nu este Alzheimer. E din cauză că mintea noastră nu se poate abţine să nu încerce să împace toate aceste straturi subţiri ale realităţii. Poveştile creează multiple imagini ale viitorului. Unele clare, altele înceţoşate. Poate de asta Kyle a crezut că numele tău este Jimla. Probabil că l-a auzit într-una din poveşti.

Nu l-a auzit, mi-am spus. L-a văzut. Pe un panou din Texas. Poate chiar l-a văzut prin ochii mei.

– Habar nu ai cât de norocos eşti, Jake. Pentru tine călătoria în timp este un lucru simplu.

Nu este deloc simplu, i-am replicat în gând.

– Au existat paradoxuri, i-am spus. De tot felul. Nu-i aşa?

– Nu. Nu este cuvântul corect. Reziduuri. Nu ţi-am spus mai adineauri?

Nu părea deloc sigur că-mi spusese.

– Deteriorează maşinăria. Şi, în cele din urmă, vine un moment când pur şi simplu… se opreşte.

Mi-am adus aminte de explozia motorului Studebakerului pe care Sadie şi cu mine îl furasem.

– Nu a fost chiar atât de rău să tot cumpere carne din 1958, a continuat Zack Lang. O, da, a provocat probleme pe axa timpului, dar au fost probleme suportabile. Apoi au început schimbările mari. Iar salvarea lui Kennedy a fost cea mai mare dintre toate.

Am încercat să spun ceva, dar nu am fost în stare.

– Începi să înţelegi?

Nu complet, dar îmi dădeam seama de schema generală şi mă speria de moarte. Viitorul era format din poveşti incredibile, care atârnau una de alta ca pe o sfoară. Viitorul era ca o marionetă pe sfori. Doamne, Dumnezeule.

– Cutremurul… eu l-am provocat. Când l-am salvat pe Kennedy, eu… Ce-am făcut? Am sfâşiat continuum-ul timp-spaţiu?

Cuvintele astea ar fi trebuit să sune foarte aiurea, dar nu a fost aşa. Au sunat foarte solemn. Începuse să-mi zvâcnească tot capul.

– Acum trebuie să te întorci, Jake, mi-a spus el cu blândeţe. Trebuie să te întorci şi să vezi exact ce ai făcut. Ce urmări a avut munca ta asiduă şi bine intenţionată.

Nu i-am răspuns. Fusesem destul de neliniştit la gândul întoarcerii, iar acum eram şi speriat. Există, oare, vreo frază mai de rău augur decât trebuie să vezi exact ce ai făcut? Nu-mi venea niciuna în minte.

– Du-te. Uită-te în jur. Stai puţin acolo. Dar foarte puţin. O să se petreacă o catastrofă dacă lucrurile nu sunt îndreptate.

– Cât de mare?

A vorbit cu calm:

– Ar putea distruge totul.

– Lumea? Sistemul solar?

Am simţit nevoia să mă sprijin cu mâna de peretele uscătoriei.

– Galaxia? Universul?

– Mai mult.

A făcut o pauză, dorind să fie convins că înţeleg. Culoarea biletului de la pălărie s-a tulburat, s-a făcut galbenă, apoi a redevenit verde.

– Însăşi realitatea.

6

M-am dus spre lanţ. Semnul cu TRECEREA INTERZISĂ PÂNĂ