LA REPARAREA CONDUCTEI a scârţâit în bătaia vântului. M-am uitat peste umăr la Zack Lang, acel călător prin timp de nu se ştie când. M-a privit şi el, inexpresiv, cu poalele trenciului fluturându-i peste coapse.

– Lang! Armoniile… eu le-am provocat pe toate. Aşa este?

Poate că a încuviinţat din cap. Nu sunt sigur.

Trecutul se împotrivea schimbării pentru că schimbarea distrugea viitorul. Schimbarea crea…

Mi-am adus aminte de o reclamă veche la casetele audio Memorex, cu o fotografie a unui pahar din cristal spart de vibraţia sunetului. Prin simplu efect armonic.

– Şi cu fiecare schimbare pe care am reuşit s-o fac, au sporit şi blestematele astea de armonii. Acesta este adevăratul pericol, nu-i aşa? Armoniile astea afurisite.

Niciun răspuns. Poate că ştiuse, dar a uitat; poate că nu ştiuse niciodată.

Uşurel, mi-am zis… aşa cum făcusem şi cu cinci ani în urmă, când încă nu-mi apăruseră primele fire de păr alb. Ia-o uşurel.

Am trecut pe sub lanţ, iar genunchiul meu stâng a schelălăit, apoi am rămas nemişcat câteva clipe, cu peretele verde al uscătoriei în stânga mea. Acum nu exista nicio bucată de beton care să-mi indice locul unde începeau treptele invizibile. Cât de departe de lanţ fuseseră? Nu-mi puteam aminti.

Am înaintat încet, încet, cu tălpile pantofilor scrâşnind pe asfaltul crăpat. Şaaa-ŞUUUUŞ, şaaa-ŞUUUUŞ, spuneau războaiele de ţesut… şi, după al şaselea pas, şoapta lor a început să aducă a prea-MUUUULT, prea-MUUUULT. Încă un pas. Şi încă unul. Curând voi ajunge la capătul uscătoriei, în curtea de dincolo de ea. Treptele nu mai erau. Bula se spărsese.

Am mai făcut un pas, şi chiar dacă acolo nu era nicio treaptă, o clipă mi-am văzut pantoful dublat. Era pe asfalt, dar era şi pe linoleumul de un verde murdar. Alt pas, iar acum eu eram dublat. Mare parte din trupul meu se afla lângă uscătoria fabricii Worumbo, la sfârşitul lui noiembrie 1963, dar o altă parte din mine se afla altundeva, însă nu în cămara restaurantului lui Al.

Cum ar fi fost să nu ajung în statul Maine, să nu ajung nici măcar pe Pământ, ci într-o altă dimensiune stranie? Într-un loc cu un cer nebun şi roşu şi cu un aer care să-mi otrăvească plămânii şi să-mi oprească bătăile inimii?

M-am uitat din nou în urmă. Lang stătea unde îl lăsasem, cu haina fâlfâindu-i în vânt. Cu chipul la fel de inexpresiv. Eşti pe cont propriu, părea, totuşi, a-mi spune faţa aceea goală. Nu pot să te oblig să faci nimic.

Adevărat, dar dacă nu aş fi trecut prin vizuina de iepure în Tărâmul din Viitor, nu aş mai fi putut să mă întorc pe Tărâmul lui Demult. Iar Sadie ar rămâne moartă pentru totdeauna.

Am închis ochii şi am reuşit să mai fac un pas. Pe neaşteptate, nările mi s-au umplut de un iz slab de amoniac şi de alt miros, mult mai neplăcut. După ce ai traversat ţara în spatele unui autobuz Greyhound, acest al doilea miros este inconfundabil. Este aroma deloc atrăgătoare a unei toalete care are nevoie de ceva mai mult decât un simplu odorizant Glade lipit pe perete.

Cu ochii tot închişi, am făcut încă un pas şi am auzit acel pocnet ciudat în cap. I-am deschis. Mă aflam într-o toaletă mică şi împuţită. Nu exista vas de veceu; fusese scos, iar în locul lui rămăsese doar fantoma murdară a fundaţiei. În colţ era un săpun dezodorizant, decăzut de la strălucirea albastră iniţială la un gri apatic. Pe el mişunau puzderii de furnici. Colţul prin care ieşisem eu era înconjurat de ambalaje din carton cu sticle şi bidoane goale. Mi-a adus aminte de cuibul de lunetist al lui Lee.

Am dat câteva cutii la o parte şi mi-am croit drum în încăperea îngustă. Am vrut să mă duc la uşă, dar m-am întors şi am pus la loc cutiile. Nu avea niciun rost să cadă cineva în vizuină din greşeală. Apoi am păşit afară, înapoi în anul 2011.

7

Fusese întuneric ultima oară când trecusem prin vizuina de iepure, aşa că bineînţeles că şi acum era întuneric, pentru că nu trecuseră decât două minute. Dar, chiar şi prin beznă am reuşit să observ că foarte multe se schimbaseră în decursul acestor două minute. La un moment dat, în ultimii patruzeci şi opt de ani, fabrica arsese din temelii. Din ea nu mai rămăseseră decât câteva ziduri înnegrite de fum, un coş industrial prăbuşit (care în mod inevitabil mi-a amintit de cel pe care îl văzusem la turnătoria Kitchener din Derry) şi câteva grămezi de moloz. Nici urmă de magazinul cu articole de iarnă, Your Maine Snuggery, nici urmă de L.L. Bean Express, sau vreo altă prăvălie de lux. Doar ruinele unei fabrici pe malul râului Androscoggin. Nimic altceva.

În noaptea aceea de iunie când pornisem în misiunea de cinci ani pentru salvarea lui Kennedy, temperatura fusese plăcută. Acum era înfiorător de cald. Mi-am scos cojocul din piele de oaie pe care îl cumpărasem în Auburn şi l-am aruncat în baia rău-mirositoare. Când am închis iar uşa, am văzut anunţul de pe ea: TOALETĂ DEFECTĂ! FĂRĂ WC! CONDUCTĂ SPARTĂ!

Preşedinţii frumoşi şi tineri mureau şi preşedinţii frumoşi şi tineri trăiau, tinerele frumoase trăiau, iar apoi mureau, dar se pare că ţeava spartă de sub curtea vechii fabrici Worumbo este veşnică.

Lanţul era tot acolo. M-am îndreptat spre el pe lângă aripa clădirii din zgură murdară ce înlocuise uscătoria. După ce am trecut pe sub lanţ şi m-am dus în faţă, am văzut că era un magazin părăsit al cărui nume era Quik-Flash. Vitrinele fuseseră sparte şi toate rafturile furate. Locul nu mai era nimic altceva decât o carcasă în care o singură lampă de veghe, cu bateria pe terminate, bâzâia ca o muscă muribundă lângă un oblon de iarnă. Pe ceea ce mai rămăsese din duşumea, cineva scrisese cu spray: PLEACĂ DIN ORAŞ ARĂBOI ÎMPUŢIT.

Am traversat curtea cu asfaltul spart. Dispăruse şi parcarea unde muncitorii îşi lăsaseră maşinile odinioară. În locul ei nu se