construise nimic; era doar un dreptunghi gol, plin cu sticle sparte, bucăţi de asfalt vechi şi smocuri indiferente de buruieni. De ele atârnau prezervative folosite, ca serpentinele după o petrecere. Am ridicat privirea căutând stelele, dar nu am văzut niciuna. Cerul era acoperit cu nori joşi, suficient de subţiri cât să permită unei raze nehotărâte de lună să treacă printre ei. Lumina intermitentă de la intersecţia dintre Main Street şi Route 196 (cunoscută în vechime sub numele de Old Lewiston Road) fusese înlocuită cu un semafor care acum era stins. Nicio problemă; nu trecea nicio maşină din nicio direcţie.

Fruit Kennebec dispăruse. Pe locul lui se căsca gura unei pivniţe. Peste stradă, acolo unde în 1958 fusese casa verde cu băuturi şi unde ar fi trebuit să se înalţe o bancă în 2011, era ceva ce se numea Cooperativa Alimentară a Provinciei Maine. Dar şi vitrinele acestei clădiri erau sparte, iar bunurile care vor fi fost înăuntru fuseseră furate de multă vreme. Locul era la fel de pustiu ca şi Quik-Flash.

Ajunsesem la jumătatea drumului prin intersecţia goală când am împietrit la auzul unui zgomot fluid, asurzitor. Singurul lucru pe care mi-l puteam imagina că ar putea face aşa ceva ar fi fost un avion din gheaţă care se topeşte când sparge bariera sunetului. O clipă mi s-a cutremurat pământul sub tălpi. Alarma unei maşini a râgâit scurt. Câinii au început să latre, apoi s-au liniştit, unul câte unul.

Cutremur în Los Angel-ees, mi-am spus. Şapte mii de morţi.

Lumina unor faruri a inundat Route 196 şi m-am refugiat grăbit pe trotuar. Maşina cu pricina era un autobuz micuţ şi pătrăţos pe parbrizul căruia era o plăcuţă luminată indicând traseul: RUTA OCOLITOARE. Mi s-a părut cunoscut, dar nu ştiu de ce. Cred că îmi aducea aminte de vreo armonie. Pe acoperişul autobuzului erau câteva dispozitive care se roteau şi care aduceau a părţi dintr-un sistem de ventilaţie. Turbine eoliene, poate? Să fie posibil? Şi nici nu se auzea vreun sunet de motor cu combustie, ci doar un zbârnâit electric stins. Am urmărit autobuzul cu privirea până când a dispărut şi semiluna de lumină aruncată pe stradă de unicul stop de pe spate.

Aşa, care va să zică, motoarele pe benzină fuseseră înlocuite în această variantă a viitorului – această sfoară, ca să folosesc termenul lui Zack Lang. Iar acesta era un lucru bun, nu-i aşa?

Posibil, dar aerul pe care îl respiram avea un miros greu, un miros mort, iar în urma lui rămânea o dâră olfactivă ce mi-a amintit de felul în care mirosea în copilăria mea transformatorul trenuleţului Lionel atunci când îl suprasolicitam. Trebuie să-l opreşti şi să-l laşi să se odihnească niţel, obişnuia să-mi spună tata.

Pe Main Street mai erau câteva firme care păreau cumva mai vioaie, dar cea mai mare parte a străzii era un haos de ruine. Trotuarul era spart şi îngropat în gunoaie. Am văzut vreo cinci, şase maşini parcate iar acestea erau fie hibrizi cu motoare şi pe benzină şi electrice, fie erau prevăzute cu dispozitive cu elice pe capotă. Una era o Honda Zephyr; alta o Takuro Spirit; alta un Ford Breeze. Toate păreau vechi, iar vreo două fuseseră vandalizate. Însă toate aveau pe parbrize nişte autocolante roz scrise cu litere negre destul de mari ca să le pot citi şi în întuneric: PROVINCIA MAINE – O CARTELĂ DE ALIMENTE LA FIECARE AUTOCOLANT.

Un grup de puşti pierdeau vremea pe cealaltă parte a străzii, râzând şi vorbind foarte tare.

– Hei! i-am făcut eu atenţi. Biblioteca mai e deschisă?

S-au uitat la mine. Am observat sclipirea de licurici a jarului de la ţigări… Doar că aroma care a plutit până la mine era cu siguranţă marijuana.

– Du-te-n pulele noastre de-aici! m-a invitat unul din ei.

Altul s-a întors cu spatele, şi-a dat jos pantalonii şi mi-a arătat fundul.

– Dacă găseşti vreo carte aici, a ta să fie!

Au izbucnit în râs şi au plecat mai departe discutând cu voci scăzute şi uitându-se peste umăr, la mine.

Nu m-a deranjat că mi s-a arătat fundul – nu era pentru prima dată –, dar nu-mi plăceau privirile acelea furişe, iar şoaptele cu atât mai puţin. Parcă era ceva conspirativ în atitudinea lor. Jake Epping nu prea credea asta, dar George Amberson era sigur; George trecuse prin multe şi George a fost cel care s-a aplecat, a luat de pe jos două bucăţi mari de beton şi le-a îndesat în buzunarele din faţă ale pantalonilor ca să-i poarte noroc. Jake a zis că e o prostie, dar nu s-a împotrivit.

Cartierul comercial (atâta cât mai rămăsese din el) se termina brusc o stradă mai încolo. Am văzut o bătrână mergând repede şi aruncând priviri speriate la băieţii care acum erau mai departe, pe cealaltă parte a Main Street. Purta o basma şi ceva ca o mască de oxigen, din aceea pe care o folosesc cei cu bronhopneumopatie cronică sau emfizem pulmonar în stadiu avansat.

– Doamnă, ştiţi cumva dacă biblioteca…

– Lasă-mă în pace!

Ochii îi erau înspăimântaţi şi ieşiţi din orbite. Luna a ieşit o clipă printr-o crăpătură în nori şi am văzut că faţa îi era acoperită cu răni. Cea de sub ochiul drept îi mâncase carnea până la os.

– Lasă-mă în pace, că am permis cu ştampila Consiliului, aşa că am voie să circul la ora asta! Mă duc să-mi văd sora! Ajunge că sunt băieţii ăia răi care vor începe curând vandalismele. Dacă pui mâna pe mine, am să sun alarma şi o să vină un poliţist!

Mă cam îndoiam de asta.

– Doamnă, vreau doar să ştiu dacă biblioteca e…

– E închisă de ani de zile şi nu mai e nicio carte înăuntru! Acum se ţin întruniri ale Urii acolo. Lasă-mă în pace, îţi zic, ori sun după poliţist!

Şi-a văzut grăbită de drum, uitându-se peste umăr la fiecare câteva secunde ca să se încredinţeze că nu o urmăream. Am lăsat-o să capete suficient avans cât să se simtă în largul ei, apoi am continuat să merg pe Main Street. Genunchiul meu îşi