revenea după efortul pe care îl făcusem urcând scara de la Book Depository, dar tot mai şchiopătam şi încă voi mai şchiopăta destul timp de acum înainte. În câteva case se vedeau lumini arzând în spatele draperiilor, dar eram destul de sigur că nu erau produse de Centrala Electrică a statului Maine. Erau lanterne Coleman, iar, în câteva cazuri, lămpi cu gaz. Dar majoritatea caselor erau cufundate în beznă. Unele erau doar nişte ziduri carbonizate. Pe unul dintre ele era desenată o zvastică nazistă, iar pe altul, cineva scrisese cu spray cu vopsea cuvintele ŞOBOLAN JIDAN.

Ajunge că sunt băieţii ăia răi care vor începe curând vandalismele.

Şi… chiar spusese întruniri ale Urii?

În faţa uneia dintre case care părea mai întreagă – vilă de lux în comparaţie cu restul – am observat un stâlp pentru priponit caii aidoma celor din westernuri. Şi acolo chiar fuseseră legaţi cai adevăraţi. Când noaptea s-a luminat din nou, într-una din convulsiile acelea difuze, am văzut pe jos grămăjoare de balegă de cal, unele chiar proaspete. Aleea era barată cu o poartă. Luna intrase iar în nori, aşa că nu am putut să citesc ce scria pe grilajul din fier, dar nici nu era nevoie. Ştiam ce scrie: TRECEREA INTERZISĂ.

De undeva, din faţă, am auzit un singur cuvânt:

– Idiotule!

Vocea care îl rostise nu era tânără, ca vocile băieţilor violenţi, şi venea parcă de pe partea străzii pe care mă aflam eu, nu de vizavi. Individul cu pricina părea scos din sărite. Şi mai părea că vorbeşte cu sine însuşi. M-am îndreptat spre locul de unde se auzise exclamaţia.

– Imbecilule! a strigat vocea exasperată. Boule!

Era cam la o stradă distanţă de mine. Dar, înainte să apuc să ajung acolo, am auzit şi un bocănit metalic, iar vocea de bărbat a strigat:

– Căraţi-vă! Mucoşi afurisiţi! Căraţi-vă până nu-mi scot pistolul!

Ameninţarea a fost întâmpinată cu râsete batjocoritoare. Băieţii cu marijuana. Iar vocea care a răspuns aparţinea precis celui care îmi arătase fundul.

– Singurul pistol pe care îl ai la tine e în pantaloni şi pe pariu că nu mai are ţeavă!

Alte hohote de râs. Urmate de un baaaang ascuţit şi metalic.

– Nenorociţilor, mi-aţi stricat o roată!

În vocea bărbatului se strecurase o nuanţă de teamă.

– Nu, nu, rămâneţi pe partea voastră!

Norii s-au despicat iarăşi. Luna s-a furişat printre ei. La lumina ei nesigură, am văzut că vocea aparţinea unui bătrân aflat într-un scaun cu rotile. Se afla pe la jumătatea uneia dintre străzile care se intersectau cu Main-Goddard, dacă numele nu se schimbase. Una dintre roţi se înţepenise într-o groapă, făcând scaunul să se încline uşor spre stânga, aidoma unui beţiv. Băieţii traversau strada îndreptându-se spre el. Puştiul care mă îndemnase să mă duc în pulele lor avea în mână o praştie cu o piatră de dimensiuni considerabile în ea. Ceea ce mi-a explicat bocăniturile.

– Ai niscaiva dolari vechi, tataie? De fapt, ai niscaiva dolari noi sau niscaiva conserve?

– Nu! Şi dacă nu aveţi bunul simţ să mă ajutaţi să ies din groapa asta, măcar plecaţi de-aici şi lăsaţi-mă în pace!

Dar puştii o luaseră razna, ca nişte animale sălbatice, şi nici prin cap nu le trecea să facă ce îi rugase. Aveau de gând să îi fure tot ce avea la el, indiferent cât de lipsit de valoare ar fi fost, să-l bată, poate, dar cu siguranţă să-l răstoarne cu totul.

Jake şi George şi-au unit forţele şi amândoi au văzut roşu în faţa ochilor.

Toată atenţia băieţilor turbaţi era îndreptată asupra boşorogului din scaunul cu rotile, aşa că nu m-au văzut scurtând drumul în diagonală spre ei – la fel cum o făcusem în School Depository. Braţul stâng încă nu-mi funcţiona la parametri normali, dar dreptul era în formă, mult întărit în urma celor trei luni de şedinţe de fizioterapie, mai întâi la spitalul Parkland, apoi în Eden Fallows. Şi încă mai aveam ceva din acurateţea care mă consacrase în liceu ca cel mai bun apărător de la baza a treia din meciurile de baseball. De la zece metri am azvârlit una din bucăţile de beton şi l-am lovit pe Băiatul Fund Gol chiar în piept. A scos un ţipăt de durere şi surpriză. Şi toţi băieţii, cinci la număr, s-au întors spre mine. Atunci am văzut că aveau chipurile desfigurate, la fel ca femeia speriată pe care o întâlnisem mai devreme. Cel cu praştia, Domnişorul Du-te-n Pulele Noastre, arăta cel mai rău. Avea o gaură în locul unde ar fi trebuit să-i fie nasul.

Am trecut a doua bucată de beton din stânga în dreapta şi am aruncat-o în băiatul cel mai înalt, îmbrăcat cu o pereche de pantaloni atât de mari încât şi-i sumesese până aproape de capul pieptului. A ridicat un braţ ca să se apere. Bucata de beton l-a lovit, făcându-l să scape pe jos ţigara cu marijuana. Mi-a aruncat o singură privire, apoi s-a răsucit pe călcâie şi a luat-o la goană. Băiatul Fund Gol l-a urmat. Mai rămăseseră doar trei.

– Goneşte-i, fiule! a chirăit bătrânul din scaunul cu rotile. Pe Dumnezeul meu, ei au cerut-o!

Eram convins că ei o ceruseră, dar erau mai mulţi, iar eu nu mai aveam muniţie. Atunci când ai de-a face cu adolescenţii, singura metodă prin care poţi avea câştig de cauză este să nu-ţi arăţi teama, ci doar furia justificată a adultului. Şi să nu baţi în retragere, ceea ce am şi făcut. Cu mâna dreaptă l-am apucat pe Domnişorul Du-te-n Pulele Noastre de piepţii tricoului lui zdrenţuit şi i-am smuls praştia cu stânga. S-a holbat la mine, fără să opună rezistenţă.

– Laşule, l-am congratulat ridicându-mi faţa spre… fără să mă impresioneze lipsa nasului.

Mirosea a transpiraţie şi a droguri şi a jeg.

– Cât de laş trebuie să fii ca să te iei de un bătrân într-un scaun cu rotile?

– Cine eşti…

– Sunt ticălosul de Charlie Chaplin şi m-am dus în Franţa, iar ţie ar trebui să-ţi tacă clanţa. Cară-te de aici.

– Dă-mi…

Ştiam că-mi cere praştia, aşa că l-am lovit în frunte cu ea, reuşind să-i rup coaja uneia dintre răni, care a început să supureze. Probabil că