îl durea ca dracu’, pentru că ochii i s-au umplut de lacrimi. Mi s-a făcut greaţă şi mi s-a făcut şi milă de el, dar am încercat să nu arăt ce simţeam.

– Nu-ţi dau nimic, laşule, doar şansa de a te căra de aici înainte să-ţi smulg coaiele de nimic de pe scrotul tău bolnav şi să ţi le îndes în gaura unde ţi-a fost nasul. O singură şansă. Profită de ea.

Am inspirat adânc, apoi i-am urlat în faţă, într-o arteziană de decibeli şi scuipat:

– Fugi!

M-am uitat după ei, simţind deopotrivă ruşine şi exaltare. Vechiul Jake se pricepuse de minune să-i domolească pe zurbagii de pe coridoarele liceului în după-amiezile de vineri dinaintea vacanţelor. Dar cam atât. Noul Jake, însă, era o parte din George, iar George trecuse prin foarte multe.

Din spatele meu s-a auzit un acces de tuse care m-a dus cu gândul la Al Templeton. După ce s-a liniştit, bătrânul mi-a zis:

– Dom’ne, merită să suport cinci ani pietre la rinichi doar ca să-i văd pe ordinarii ăia cum spală putina. Nu ştiu cine eşti, dar mi-a mai rămas nişte scotch Glenfiddich în cămară – licoare adevărată, nu făcătură – şi dacă mă scoţi din groapa asta şi mă împingi până acasă, îţi fac cinste.

Doar o rază slabă de lună se strecura printre zdrenţele norilor şi la lumina ei i-am văzut chipul. Avea o barbă lungă şi albă şi o canulă în nări, dar, chiar şi după cinci ani, nu mi-a fost absolut deloc greu să-l recunosc pe cel care mă vârâse în tot rahatul ăsta.

– Bună, Harry, i-am spus.

Capitolul 31 1

Tot pe Goddard Street locuia. L-am împins pe rampă spre uşă şi acolo a scos un mănunchi impresionant de chei. Avea nevoie de toate. Uşa de la intrare avea patru broaşte.

– E cu chirie sau e a ta?

– O, e a mea, mi-a răspuns. Atâta câtă este.

– Bravo ţie.

Înainte stătuse cu chirie.

– Tot nu mi-ai spus de unde ştii cum mă cheamă.

– Mai întâi, hai să bem paharul ăla. Mi-ar prinde bine.

Am intrat într-un salonaş care ocupa jumătate din casă. Mi-a cerut să mă opresc, scoţând sunetul cu care se opresc caii, şi a aprins o lanternă Coleman. La lumina ei, am observat că mobila era ceea ce se numeşte îndeobşte „veche, dar rezistentă”. Pe jos era un covor împletit foarte frumos. Pe pereţi nu era nicio diplomă a cursurilor pentru adulţi şi, bineînţeles, nicio compunere înrămată purtând titlul „Ziua care mi-a schimbat viaţa”, dar erau o sumedenie de icoane catolice şi fotografii. Nu m-am mirat atunci când am recunoscut unele din chipurile din ele. În fond, îi cunoscusem pe toţi oamenii aceia.

– Încuie uşa, te rog.

Am închis-o, lăsând în spatele nostru tulburătorul loc care era acum Lisbon Falls şi am încuiat broaştele.

– Şi zăvorul, dacă nu te superi.

L-am răsucit şi am auzit un clinchet metalic greu. Între timp, Harry îşi mâna scaunul prin salonaş aprinzând acelaşi tip de lămpi lungi cu gaz pe care mi-am amintit vag că le mai văzusem în casa bunicii mele, Sarie. Era o lumină mai plăcută decât lucirea alb-incandescentă a lămpii Coleman şi, când am stins-o, Harry Dunning mi-a încuviinţat iniţiativa cu un semn din cap.

– Cum te numeşti, domnule? Numele meu îl cunoşti deja.

– Jake Epping. Bănuiesc că nu-ţi trezeşte niciun fel de amintiri, nu-i aşa?

S-a gândit puţin, apoi a clătinat capul.

– Ar trebui?

– Probabil că nu.

Mi-a întins mâna care îi tremura uşor dând semne de paralizie incipientă.

– Chiar şi aşa, mă bucur să te cunosc. Puteam să dau de belea.

I-am strâns bucuros mâna. Bună, prieten nou. Bună, prieten vechi.

– Bine, acum, că am rezolvat problema asta, putem bea cu conştiinţa împăcată. Să aduc licoarea de malţ.

S-a îndreptat spre bucătărie, învârtindu-şi roţile scaunului cu mâini încă puternice, în ciuda tremuratului. Scaunul era prevăzut cu un motoraş, dar fie că era stricat, fie că Harry voia să economisească bateria. M-a privit peste umăr.

– Nu ai de gând să-mi faci vreun rău, nu-i aşa?

– Nu, Harry, i-am zâmbit eu. Sunt îngerul tău păzitor.

– Al dracului de ciudat, a comentat el. Dar ce nu e ciudat zilele astea?

A intrat în bucătărie. Curând s-au aprins şi alte lumini. Lumini blânde, galben-portocalii. Aici, în casă, întreaga atmosferă era blândă şi primitoare. Dar afară… în lume…

Ce mama dracului făcusem?

2

– Pentru ce bem? am întrebat când am avut amândoi paharele în mâini.

– Pentru vremuri mai bune. Îţi convine, domnule Epping?

– Îmi convine de minune. Şi spune-mi Jake.

Am ciocnit. Am băut. Nu-mi aminteam ultima dată când băusem ceva mai tare decât berea Lone Star. Scotchul mi-a uns gâtlejul ca mierea fierbinte.

– Nu e curent? l-am întrebat uitându-mă la lămpile din jur. Le scăzuse nivelul, probabil ca să facă economie la gaz.

A făcut o figură acră:

– Nu eşti de pe-aici, nu?

Întrebare pe care o mai auzisem şi înainte, din gura lui Frank Anicetti, proprietarul magazinului Fruit Kennebec. Cu ocazia primei mele incursiuni în trecut. Atunci spusesem o minciună. Acum n-am mai vrut să mint.

– Nu prea ştiu cum să-ţi răspund la asta, Harry.

A ridicat din umeri, ca şi cum răspunsul meu nu îl interesa prea tare.

– Ar trebui să avem curent electric trei zile pe săptămână, iar azi e una din zilele acelea, dar l-au luat la şase seara. Cred în compania de electricitate a Provinciei cum cred în Moş Crăciun.

Pe când mă gândeam la vorbele lui, mi-am adus aminte de autocolantele pe care le văzusem pe maşini.

– De câtă vreme e Maine parte din Canada?

Mi-a aruncat o privire care spunea „ei, dar cât de nebun poţi să fii”, însă mi-am dat seama că toată situaţia îi făcea plăcere. Bizareria ei şi, de asemenea, normalitatea ei. M-am întrebat de cât de multă vreme nu mai purtase o conversaţie reală cu cineva.

– Din 2005. Dar ce ai? Te-ai lovit la cap?

– Chiar aşa.

M-am dus lângă scaunul lui, m-am pus în genunchiul care se îndoia fără să protesteze şi fără să mă doară şi i-am arătat locul de la ceafă unde nu-mi mai creştea părul.

– Am luat o bătaie zdravănă acum câteva luni…

– Aha. Te-am văzut că şchiopătezi când te-ai repezit la puştii ăia.

– … şi nu-mi aduc aminte o mulţime de lucruri.

Pe neaşteptate, podeaua a început să se mişte sub noi.