Flăcările lămpilor cu gaz au tremurat. Fotografiile de pe pereţi s-au legănat şi un Iisus din ghips de vreo cincizeci de centimetri s-a clătinat spre marginea poliţei pe care era aşezat. Părea un individ mânat de gânduri sinucigaşe dar, având în vedere situaţia existentă, nu-l puteam condamna.

– Zguduieli, a spus Harry pe un ton neutru când podeaua s-a liniştit. Îţi aduci aminte de ele, nu-i aşa?

– Nu.

M-am ridicat şi l-am împins pe Iisus lângă Fecioara Maria.

– Mulţumesc. Deja mi s-au spart vreo şase discipoli când au căzut de pe etajera din dormitor. Îmi pare rău de ei. Îi aveam de la mama. Zguduielile sunt trepidaţii ale pământului. Sunt o grămadă, dar cutremurele mari se întâmplă în Midwest şi în apropiere de California. Şi în Europa şi în China, desigur.

– Adică lumea îşi ancorează bărcile în Idaho?

Eram tot în faţa căminului şi mă uitam la fotografiile înrămate.

– Încă nu-i aşa de rău, dar… ştii că au dispărut patru insule japoneze, nu?

L-am privit îngrozit.

– Nu.

– Trei au fost doar nişte insuliţe, dar a pierit şi Hokkaido. A căzut în ocean acum patru ani de parcă ar fi fost un lift. Oamenii de ştiinţă spun că e o chestie care are de-a face cu scoarţa terestră, a continuat el pe ton indiferent. Şi mai spun că, dacă nu va înceta, până prin 2080 va dezmembra planeta. Tot atunci şi sistemul solar va avea două centuri de asteroizi.

Mi-am băut restul de scotch dintr-o singură înghiţitură şi, o clipă, am văzut dublu din cauza lacrimilor de crocodil ale alcoolului. Când încăperea s-a solidificat la loc, am arătat spre o poză unde era Harry cam pe la vârsta de cincizeci de ani. Era tot în scaunul cu rotile, dar arăta bine sănătos, cel puţin de la brâu în sus. Pantalonii i se încreţeau pe picioarele micşorate. Lângă el se afla o femeie cu o rochie roz care mi-a adus aminte de taiorul purtat de Jackie Kennedy la 22.11.63. Mama mă învăţase să nu spun niciodată despre o femeie că are o „faţă obişnuită”; toate femeile sunt „drăguţe”, îmi mai spusese ea. Femeia aceasta era drăguţă.

– Soţia ta?

– Da, da. Poza a fost făcută la aniversarea de douăzeci şi cinci de ani a căsătoriei noastre. A murit doi ani mai târziu. Multă lume a murit atunci. Politicienii ar spune că din cauza bombelor atomice – douăzeci şi opt sau douăzeci şi nouă de la Infernul din Hanoi din ’69 încoace. Insistă pe chestia asta până se învineţesc la faţă, dar toată lumea ştie că nici cancerul şi nici bubele nu au fost atât de rele pe la noi până când centrala nucleară Vermont Yankee n-a căpătat Sindromul Chinezesc. Şi asta s-a petrecut după ani buni de proteste pentru închiderea ei. „O, nu”, ziceau, „nu vor fi cutremure mari în Vermont, nici vorbă să se întâmple aşa ceva aici, în Regatul lui Dumnezeu; nu vor fi decât zguduielile şi trepidaţiile obişnuite”. Mda. Şi uite ce s-a întâmplat.

– Vrei să spui că a explodat un reactor în Vermont?

– Şi a împrăştiat radiaţii peste New England şi Quebec-ul de sud.

– Când a fost asta?

– Jake, îţi baţi joc de mine?

– Deloc.

– Nouăsprezece iunie 1999.

– Îmi pare rău de soţia ta.

– Mulţumesc, fiule. A fost o femeie bună. O femeie încântătoare. Nu merita să i se întâmple aşa ceva.

Şi-a şters încet ochii cu mâneca.

– N-am mai vorbit despre ea de foarte multă vreme, de fapt n-am mai vorbit cu nimeni de foarte multă vreme. Să-ţi mai torn puţin?

Mi-am îndepărtat un pic degetele. Nu aveam de gând să zăbovesc prea mult aici; trebuia să pricep foarte repede toată istoria asta fictivă, tot acest întuneric. Aveam o mulţime de treburi, cea mai importantă fiind readucerea la viaţă a minunatei mele iubite. Asta va presupune o altă şuetă cu Omul cu bilet verde. Şi nu voiam să fiu cherchelit atunci, dar nu avea cum să-mi facă rău încă un păhărel. Aveam nevoie de el. Aveam senzaţia că îmi îngheţaseră toate emoţiile, ceea ce probabil că era un lucru bun, pentru că mi se învârtea capul.

– Ai paralizat în timpul Ofensivei Tet? l-am întrebat, gândind: Bineînţeles că atunci ai paralizat; dar ar fi putut fi mai rău; în ultimul ciclu ai murit.

O clipă, a părut să nu înţeleagă ce îl întreb, apoi chipul i s-a luminat:

– Dacă mă gândesc mai bine, cred că da. Doar că noi îi spuneam Marele Futai de la Saigon din 1968. Am căzut cu elicopterul. Am avut noroc. Majoritatea celor de la bord au murit. Unii erau diplomaţi, alţii doar nişte puşti.

– Ofensiva Tet din ’67, l-am corectat. Nu din ’68.

– Ai dreptate. Nici nu te născuseşi pe atunci, dar ai citit în cărţile de istorie.

– Nu.

L-am lăsat să-mi mai toarne puţin scotch în pahar, doar atât cât să acopere fundul, şi i-am spus:

– Ştiu că în noiembrie 1963 s-a încercat asasinarea preşedintelui Kennedy. Mai departe, nu mai ştiu absolut nimic.

A clătinat amuzat din cap:

– E cel mai ciudat caz de amnezie de care am auzit vreodată.

– A fost reales?

– În faţa lui Goldwater? Sigur că da.

– Şi l-a păstrat pe Johnson vicepreşedinte?

– Bineînţeles. Kennedy avea nevoie de Texas. Şi l-a căpătat. Guvernatorul Connaly a trudit pentru el ca un sclav în timpul campaniei, indiferent cât de mult dispreţuia conceptul de Nouă Frontieră impus de Kennedy. I se spunea Girul Complicaţiilor. Din cauza celor întâmplate în Dallas atunci. Sigur nu ştii povestea asta? N-ai învăţat la şcoală?

– Tu ai trăit-o, Harry. Povesteşte-mi.

– Cu plăcere, mi-a răspuns el. Stai jos. Nu te mai uita la pozele alea. Dacă nu ştii că John Kennedy a fost reales în ’64, cu siguranţă n-ai de unde să-i cunoşti pe membrii familiei mele.

O, Harry, a şoptit gândul meu.

3

Când eram mic – la patru ani, poate chiar trei – un unchi beţiv mi-a spus „Scufiţa Roşie”. Dar nu varianta standard, din cărţile cu poveşti, ci aceea care nu poate fi ascultată de copiii sub 12 ani decât cu acordul părinţilor, plină de ţipete, sânge şi bufnituri făcute de toporul pădurarului. Până în ziua de azi îmi aduc foarte bine aminte cum mi-a povestit-o unchiul meu, deşi doar câteva detalii